Flori de cireş

Isabella visează... tresaltă din când în când, se trezeşte pentru că se aude vorbind. Se uită-n jur, nu e nimeni. Linişte, era doar ea care se certa cu cineva.
De câtva timp şi-a pierdut liniştea pe care o câștigase atât de greu.
Se acoperă din nou cu plapuma verde, este încă devreme.
--- "Ce bine e aici, nu sforăie nimeni. Pfffffff. Nu ştiu cum pot să doarmă unele femei (săracele) alături de un bărbat care, poate are o igienă precară, şi mai şi sforăie. Ce naiba poate să le facă să stea în compania unui asemenea individ? Dar nu e treaba mea."
Şi adoarme la loc. Imediat începe să viseze... şi nu era deloc frumos ceea ce simţea. Frica de o viaţă. Un adevărat coşmar.

Se făcea că locuia împreună cu un om extrem de ignorant şi arogant. Într-o casă mormânt, rece şi total impracticabilă.
A fost frumos câteva zile, până când el şi-a arătat "adevărata" natură. Un imatur, complet dependent de părinţi, dezordonat, cu o igienă care lăsa mult de dorit. Avea o cultură grozavă despre arme, jocuri, filme cu super-eroi, muzică. Chiar impresionant, pentru un fan. Nu şi pentru ea care punea accent pe cunoștința sentimentelor, a naturii umane, a răului şi a binelui.
Nu avea ce să vorbească cu el. Niciodată nu era dispus la dialog. Nu auzea, nu asculta, nu-i păsa de nimic, decât să-şi trăiască viaţa-n ignoranţă şi imaturitate ajutat şi susţinut de ai lui.
Pasionat de orice care nu era important în viaţă. Da, toţi avem sensul personal de "important", dar ... e greu de explicat, nu are rost.
Şi-n fiecare zi ea îi spunea că nu poate trăi aşa. Erau firi diametral opuse. Ca cerul şi pământul, focul şi apa.
Dar îl iubea nespus...
Şi el a încercat să schimbe ceva... însă erau prea multe.
Şi nu a fost uşor.
Ea aprecia, dar era greu de suportat să-l vezi cum pune sare-n lapte, pe carne, unt, etc. Cum nu ştia ce-i ordinea şi multe alte lucruri ce orice om NORMAL, ar fi trebuit să ştie, la vârsta lui.
Îi era lui greu... şi mereu se plângea că-i cerea prea mult. Şi chiar aşa era. Pentru că era doar un copil de 5 ani capricios şi arogant. Şi n-a vrut să-nveţe. Era perfect aşa. Şi n-a putut îndura.
.. până la urmă, nu avea nevoie de nimeni. De ce să suporte un individ ca toţi ceilalţi?
Ea nu era ca ceilalți.
--- "Da, am lipsurile mele, dar nu sunt atât de disperată să stau cu unul ca el. Da, îl iubesc, dar iubesc ceea ce mi-a povestit despre el, o iluzie, o imagine. Nu suport aroganţa, superficialitatea şi minciunile ce-ndrugă. Modul lui de a amâna totul... şi a trăi în completă ignoranţă. Nu, nu sunt fericită cu viaţa mea, dar sunt liniştită. Lumea lui mă deprimă şi mă face să detest natura umană care nu e deloc ca el. E mult mai bună."
Şi s-a trezit udă până la piele, bolborosind ceva.
Pfffffffffff. Ce bine că a fost doar un vis. Bine, un coşmar, dar a încetat!
Cum să-mi irosesc viaţa aşa? Cum să suport unul ca el? Un imatur care nu ştie când înfloresc cireşii, şi ce culoare au florile. 
De ce ar fi important să ştie el asta? Păi... poate pentru că ar demonstra că trăiește într-o lume reală şi vede cu ochii lui. Dar nu are timp pentru astfel de lucruri el... sunt nimicuri.

Te rog, daca ai apreciat, poti lasa un semn (like, share, comment), sau te astept pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Eu merit, Gusturile nu se discuta. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn. Te astept cu mult drag. Multumesc, om cu suflet.