Nebunie sau durere? - Cap II

Piersici.

Prima parte aici.

Se prezintă la doctor tremurând ca o frunză în vânt. Doctorul o ascultă, o vizitează cu grijă. Îi face şi o radiografie. O întreabă cum şi când se manifestă durerea. Isabella explică cu lux de amănunte.

--- „Ceva este pe ovarul drept. Sunt două chisturi de 2 şi respectiv 3 cm. Nu ştiu dacă se tratează de o tumoare încă. Pentru asta este nevoie de o biopsie dar... trebuie să suportaţi o laparoscopie. Şi să repetaţi analizele de sânge. Ştiu că aţi făcut-o de mai multe ori până acum, dar fiecare laborator are datele lui. Ce văd aici nu este bine şi vreau să le fac eu. Ce ziceţi?”

--- „Ce este laparoscopia?” 

--- „Este o operaţie chirurgică non invazivă. Nu doare. Se face dimineaţa si seara puteţi pleca acasă.”

--- „Am alternative?”

--- „Nu, din păcate.”

Isabella merge singură la spital (60 km) cu maşina personală. O vecină s-a oferit să vină să o ia după operaţie. Doctorii i-au spus că nu va avea voie să conducă şi nici nu o vor putea externa dacă nu pleacă acasă însoţită de cineva. Se gândise să ia un taxi dar ar fi costat-o salariul pe o lună. Se simte foarte norocoasă că are cine să o ducă acasă. 

Tremură vizibil. În cameră alte 5 femei cu aceeaşi problemă. Numai că toate aveau peste 50 de ani. Ea e singura tânără. Colegele o privesc cu milă. Isabella se face că nu vede şi nu se simte ofensată. Şi ei îi era milă de acele femei. Nimeni nu merită să ajungă-n spital.

Îi vine rândul. Operaţia decurge bine. Dar Isabella nu se trezeşte. Doctorul intră-n panică. Cheamă ajutoare, o zgâlțâie, o plesnesc peste faţă. Deschide ochii pentru o fracţiune de secundă. Doctorul răsuflă uşurat. Ca prin vis aude:

--- „Doamne ce ne-ai speriat, domnişoară!” . Deodată iarăşi o zgâlţie cineva. Nu este în gradul să deschidă ochii dar aude:

--- „Isabella, eu plec acasă, draga mea. Îţi doresc tot binele din lume!” Şi simte cum cineva o sărută şi o strânge tare în braţe. Picături de apă o udau. Se chinuie să deschidă ochii: pe marginea patului era aşezată una dintre colegele de „suferinţă”. Plângea cu hohote. Lângă ea, în picioare, un bărbat şi alţi doi tineri. O fată şi-un băiat. Toţi o priveau cu ochii plini de compasiune. Nu înţelegea ce se întâmplă.

--- „La revedere”, şopteşte Isabella --- „ De ce plângeţi? E totul ok? Mulţumesc.” Şi adoarme la loc. După câteva ore o trezeşte vecina. Soţul o aşteaptă dincolo de uşă.

--- „Isabella, cum te simţi? Poţi să te ridici?

--- „Da, cred că da.” Se ridică cu greu dar se aşează înapoi rapid. O doare cumplit. Parcă are foc în abdomen.

--- „De ce mi-a zis că nu e dureroasă laparoscopia?! Sper doar să nu se desfacă cusăturile/copcile.”

Vecina o ajută să se îmbrace, îi ia lucrurile şi o ridică de pe pat. Imediat vine şi soţul pentru că nu se poate ţine pe picioare. O prind amândoi de braţe, se sprijină de ei şi pleacă. Nu ştie când a ajuns acasă. Îşi aminteşte doar zicându-i vecinei că dacă merge la cumpărături să-i aducă 2 kg de piersici. În spital colegele au vorbit numai despre mâncare şi ea nu a mâncat de 3 zile. I s-a făcut poftă de piersici.

--- „Altceva, nu ai nevoie?!

--- „Nu, mulţumesc. Sunteţi prea bună cu mine. Nici măcar nu ne cunoaştem bine. Nu voi putea niciodată să vă mulţumesc îndeajuns.”

--- „Stai liniştită Isabella, oameni suntem toţi. O fac cu drag. Pari o fiinţă tare bună. Meriţi. Ai anunţat familia?”

--- „Nu, de ce să-i sperii? Au destule probleme şi fără asta.”

--- „Ţi-au zis ceva medicii? Ştiu ce fel de tumore e?”.

--- „Nu ştiu dacă mi-au zis, am dormit tot timpul. Nu cred. Parcă i-am auzit spunând că operaţia nu a avut complicații. Mai mult nu-mi amintesc. Am programare poimâine. Voi vedea atunci.”

--- „Nu ţi-e frică?”

--- „Nu vreau să mă gândesc. O să aştept să-mi dea ei răspunsul concret. Nu-mi pot permite să intr-un panică. Nu vreau să-mi pierd locul de muncă. Au fost aşa de buni cu mine că m-au lăsat să plec la spital....”

Se întinde cu greu şi adoarme instant. Aude uşa închizându-se apoi deschizându-se din nou. Crede că vecina a uitat ceva, dar... fusese la cumpărături special pentru piersici.

--- „Parcă abia ce aţi ieşit.”

--- „Nu, ai adormit probabil. Anestezia are acest efect. Cum te simţi? Te doare? Ţi-e rău? Eşti ameţită?!”

--- „Vreau să mănânc piersici. Nu ştiu de ce. Nu ar trebui. Mi-au zis să nu mânânc mâncare solidă câteva zile. Dar nu pot să mă abţin. Voi mânca doar unul. Mulţumesc frumos.”

Vecina pleacă, Isabella spală toţii piersicii şi se pune pe mâncat. 8 sau 9. Au fost incredibili de buni. Parcă nu a mâncat niciodată până atunci.

--- „Curios... nici nu ştiam că-mi plac aşa. Sunt formidabili!”Ar fi vrut să-i mănânce pe toţi dar...

Se aşează pe pat satisfăcută, dar nu poate să mai stea întinsă pe spate pentru că i-a amorțit. Încearcă să se întoarcă pe o parte...

--- „Mamă, ce durere cumplită. De ce m-or fi minţit?!”

... .

To be continued