Nebună după EL

Sunt singură, din nou. Lacrimile îmi curg calde pe obrajii vineți de frig.
Toată ziua m-am uitat pe fereastră sperând să te văd.
Orice mașină care se oprea mă făcea să tresar cu putere.
Așa aș fi vrut să mă pitulez la pieptul tău... să simt cum timpul stă în loc.
La ce bun însă? Până când să ne mințim?
Poate ne iubim, însă avem caractere diferite. Tu știai cum sunt, însă nu știai/nu știi cum ești tu.

Atâția ani te-au lăsat să crezi că totul ți se cuvine... . Nu te-au corectat, nu ți-au reproșat nimic, ți-au stat mereu la dispoziție. Ca și cum ai fi un om perfect și lumea toată trebuie să se învârtă în jurul tău.
Și tu nu ai putut să vezi dincolo de ceea ce te-au învățat ei. De ceea ce te-au lăsat să crezi, de ceea ce au impus celorlalți să zică despre tine.
--- „Așa fac toți vecinii, așa au făcut părinții lor, și-așa au făcut părinții părinților lor... .”
La asta se rezume lumea ta.
La cei care din respect, obligație sau interes te-au lăsat să crezi cu bună știință că ești „cineva” și valorezi mai mult decât alții.
Însă tu nu ești capabil să vezi dincolo de cuvinte, dincolo de falsitate, ipocrizie, oportunism... nu te-a-nvățat nimeni. Și nici nu-ți dai seama de cine ești fără vorbele lor.
--- „M-am săturat de acuzele tale. Tu nu mă vezi precum sunt. Eu sunt puternic, deștept, matur, independent. Eu nu sunt ca toți ceilalți. Nu sunt cum mă vezi tu. Nu-mi faci dreptate... Ce dacă părinții mă ajută, așa se face-n lumea mea!”
Așa mi-ai spus, așa ai urlat din toate puterile tale.
Și m-am resemnat, am renunțat să te fac să-nțelegi. Pentru binele meu. Și pentru că merit mai mult.
Dacă tu ești fericit așa... cine sunt eu să insist să-ți deschid ochii?
Nu contează că te-am iubit cum nimeni nu te va iubi vreodată.
Nu contează că aș fi făcut orice să te fac fericit.
Nu contează că te-aș fi sprijinit în toate și ți-aș fi stat alături la bine și la greu.
Numai să fi văzut puțină umilință, voință; puțină considerație/respect față de cunoștințele mele, față de experiența și munca mea.
Însă tu nu știi, nu poți și nici nu vrei. Nu știi ce-i smerenia.
Tu îl chemi pe tata să te ajute să bați un cui. O suni pe mama s-o-ntrebi dacă carnea ce ții în mână s-a stricat.
Nu ești în gradul, nu SUNTEȚI în gradul să faceți diferența dintre a ajuta și a fi dependenți unii de alții.
toți părinții își ajută copiii, așa AR trebui; este DATORIA lor! Nu este NIMIC extraordinar în asta. Și este clar că nu ar trebui să se aștepte la recunoștință din partea ta. Știi tu ce-i aia? Ei s-au născut să fie la dispoziția ta și să te învețe să pretinzi ca toată lumea să plece capul în fața ta. Cum au făcut ei cu surâsul pe buze, atâția amari de ani. Și sunteți orgolioși pentru asta....
Însă, mai întâi de toate, un bun părinte, ar trebui să-și ajute copilul să crească, să-l învețe să-și poarte singur de grijă. Să fie în gradul să-și facă un ceai, să-și facă cumpărăturile, să-și plătească facturile, să știe să curețe un cartof, să știe când și cum să ia un medicament, să fie atent și să respecte promisiunile pe care cu atâta ușurință le face? Ar trebui să-l învețe să fie OM.
Dar de ce să-nveți tu toate astea, dacă există ei? Un singur telefon și totul se rezolvă. 5-10-15 telefonate pe zi, de o parte și de alta. Doar ei îți plătesc abonamentul! Așa tu ai mai mult timp pentru jocuri, filme cu super eroi/ficțiune, și pentru învățăminte manipulatoare/superficiale.
Însă ei n-or să trăiască cât munții.
Și dacă nu te-au pregătit, cum poți tu să urli cu atâta aroganță că ești independent și că sunt eu aceea care trăiește într-o altă lume?!

Sunt nebună de dor și de durere. Sunt nebună de iubire, dar nu pentru cine ești tu, ci pentru omul minunat pe care cu atâta convingere mi l-ai descris. Eu sunt nebună după EL. Pentru EL aș face ORICE. Cu el aș fi cea mai fericită femeie de pe pământ.


Cu tine... aș plânge mereu, de umilință, frustrare și durere. Pentru că tu nu știi ce e iubirea.

Nu știi ce este înțelegerea. Tu REFUZI să vezi adevărul. Care nu are două versiuni. Doar una.
Tu ești eternul copil plăsmuit după chipul și asemuirea celor care ți-au dat viața. 
Și nu au știut/NU AU VRUT să te învețe să trăiești fără ei. Pentru că asta ar însemna ca ei să nu mai aibă pentru ce să trăiască. 

Cu EL adorm în fiecare seară-n gând. Și primul lucru care îmi vine-n minte abia ce deschid ochii, este EL.
Pe pieptul LUI vreau să-mi aplec capul. Buzele LUI vreau să le sărut. Mângâierile LUI mă fac să freamăt de dorință... Tu... ești un robot. Aici nu au putut să intervină ai tăi. Măcar atât. Există o speranță.


Te rog, daca ai apreciat, poti lasa un semn (like, share, comment), sau te astept pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Eu meritGusturile nu se discuta. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedInTe astept cu mult drag. Multumesc, om cu suflet.

Trimiteți un comentariu

2 Comentarii

  1. trist,trist,aceste istorioare ma intristeaza enorm,aceasta fiinta sufera enorm,nu poate gasi alesul pentru ca inca nu s-a nascut si nici nu se va naste,

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi de ce nu? Ea cum s-a născut? Posibil să fie unică în univers? Nu. Eu cred că sunt mulţi oameni ca ea. Doar că nu are ea norocul să-i întâlnească. Nu caută ceva ieşit din comun.

      Ștergere

Te invit la terapia sufletului: dacă durerea te copleșește, nu ezita să o împărtășești.
Aici, vocea ta contează și sentimentele tale sunt importante.
Nu voi permite nimănui să te judece.
Respectul este legea oamenilor buni.
Spunându-ți povestea, îți eliberezi spiritul.
Comentariile tale pot aduce lumină în viața altora.
Îți mulțumesc pentru încredere.