Iubire si maturitate

Isabella a iubit si inca mai iubeste pe cineva, desi nu mai sunt impreuna de ceva timp.
Cand s-au intalnit a fost doar asa, din curiozitate, din dorinta de a cunoaste un om.
Si-au vorbit ore-n sir, zile... Si ea, desi nu-si dorea o relatie in ruptul capului, s-a gandit ca daca fuge (cum a avut intentia) nu si-o va ierta niciodata.
O singura data ti-e dat sa-ntalnesti inima geamana.
Si el era mai mult decat si-ar fi dorit.
Il asculta cu inima si mintea, intregul corp fremata de dragoste.
Erau atat de asemanatori... un om cum stia/simtea ca exista.
Nu s-a gandit o fractiune de secunda ca ceea ce ea a luat drept "lipsa de falsa modestie" era de fapt aroganta/fudulie/superbie.
Nici nu i-a trecut prin cap ca nu e un om matur, responsabil, liber si independent asa cum se lauda.
Vorbea cu atata emfaza de faptul ca traieste/locuieste singur si a facut totul cu puterile lui, ca nu a putut sa nu simta cea mai profunda admiratie.
S-a-ndragostit pana peste cap in primele ore in care-au vorbit.
Si-apoi.... a descoperit cu oroare ca are inca cordonul ombelical lipit de el, ca nu a fost niciodata independent si liber, ca nu stie ce este o relatie intre 2 oameni care se iubesc (dar intre minim 4).
Si i-a spus clar ca nu vrea sa aiba o poveste de iubire cu un astfel de om. Pentru ca ea a luptat toata viata pt independenta. A platit-o scump, dar a meritat tot. I-a explicat si l-a rugat sa fie mai atent pentru ca-l iubea si voia sa fie cu el.
A crezut ca va-ntelege strigatul ei de ajutor. A facut-o pentru el, ca parea atat doritor de o relatie.
Dar nu a reusit sa-l faca sa-nteleaga. Ba dimpotriva. Nu a reusit sa-l faca sa vrea sa-nteleaga... mai intai pentru el, si apoi pt ea.
Nu, el a continuat sa fie copilul parintilor lui mai inainte a fi iubitul ei. Si nici nu si-a dat seama, NU  avrut.
Iar ea, Isabella, s-a dat batuta. A trebuit sa accepte ca nu se va schimba niciodata.
Nu a vrut sa-l schimbe, NU, niciodata. Ea a vrut sa fie exact cum s-a laudat el ca este. Nu mai mult.
Un om destept, liber, capabil, cu multa vointa de a face/a invata, unul care-si vede de treaba lui si nu suna de 15 ori pe zi acasa.
Dar a fost prea mult, foarte greu pentru ca erau prea multe de schimbat.
El... a reusit sa schimbe cateva lucruri, cu greu, dupa multe discutii, dar ce era mai important nu a reusit, de fapt NICI nu a incercat. Nu a recunoscut niciodata ca are o problema, ca nu stie sa traisca singur, nu este capabil sa-si poarte singur de grija. Cand era ceva lua telefonul si cerea sa i se faca aia, aia si aia. Iar ei faceau ca zambetul pe buze. Parinti foarte iubitori si saritori...
S-a resemnat si a plecat plangand, perfect constienta ca nu se putea face nimic atata timp el era inca un copil. A plecat cand paharul s-a umplut si a dat pe din-afara. Cand el i-a demonstrat inca o data ca nu era NIMIC din omul care a spus. Nu, era EXACT pe acei pe care-i critica non stop. El, un om destept, mereu cu "nu stiu" in brate. Deloc deschis noutatilor. Deloc deschis invatamintelor. El NU AVEA NEVOIE. El stia tot, el merita tot, el era independent.
Un imatur cu aere de superioritate. Dar pe care ea l-a iubit din toata inima.
Din nefericire nu l-a iubit pe el, dar imaginea pe care el si-a expus-o. O iluzie.

Si chiar daca o prietena de-a ei ii zice ca are si ea o parte de vina deoarece s-a asteptat la prea mult... Isabella nu a vrut decat sa fie cine a zis ca este. Nu s-a asteptat la NIMIC mai mult.
Si daca ar fi iubit-o, s-ar fi straduit. Nu numai pentru ea, dar mai ales pentru el.
Dar un om care nici macar nu vrea sa vada cine este, nu se poate schimba. 
Ce sa schimbe?!

Te rog, daca ai apreciat, poti lasa un semn (like, share, comment), sau te astept pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Eu merit, Gusturile nu se discuta. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn. Te astept cu mult drag. Multumesc, om cu suflet.