Sensibilitatea

Multă lume e convinsă că sensibilitatea este o calitate.

Nu știu ce să spun, poate e sau poate nu, depinde. În unele cazuri este, în altele NU.

La mine se manifestă cu atâta potență încât nu mă lasă să respir.

Orice manifestare de deznădejde, tristețe, disconfort, suferință ale tuturor celor din jur mă doboară.

Prestând o foarte mare atenție la detalii, nimic nu-mi scapă și totul îmi ajunge direct în inimă.

Nu știu dacă m-am născut așa, sau dacă durerile m-au făcut să devin așa... nu știu. Ce știu e că deseori simt că nu mai rezist. Totul mi se pare insuportabil. Mă străduiesc să nu mă gândesc, încerc să văd latura pozitivă a lucrurilor, dar cum poți rămâne indiferent în fața lacrimilor unui bătrân, a unui copil sau a unui bolnav?!

Durerea lor devine și durerea mea... și este totul literar, o simt până în măduva oaselor.

De aceea m-am închis în mine, în casă. De aceea nu privesc oamenii în ochi. De aceea n-am televizor și încerc să mă uit doar la lucruri amuzante.

Dar nu mă doare doar durerea altora... nu!

Mă doare și când cei din jur mă rănesc cu neatenția lor.

Dacă eu pot să fiu atentă la nevoile tale, tu de ce nu poți fi?!

Ce dacă nu-mi faci rău cu intenție? Tot rău este!

Și ce-nseamnă la tine intenție?

Faptul că nu ești deloc atent la ceea ce spun și repeți în mod constant aceleași lucruri, asta nu este intenție?! De câte ori să spun? Cum, pe ce limbă să vorbesc?!

Mi-ai băgat cuțitul în piept, mă doare mai puțin dacă-mi spui că nu a fost cu intenție?!

Dar n-ai să-nțelegi niciodată... noi doi trăim realități diferite.

Totul doare... și aerul pe care-l respir îmi face rău, și apa pe care-o beau.

Tot ceea ce vreau e pace... și asta nu pot obține așa.
Tu continuă să fii unul din masă, eu aș vrea să mă-ntorc la viața mea  în singurătate. Nimeni nu mă făcea să sufăr.

„Tu îmi dai = eu îți dau; nu-mi dai = nu ai.”
„Cum îți așterni, așa dormi.”