Mama, copii ingrati si televiziunea

Isabella nu reușește să înțeleagă cum poate o mamă să se gândească doar la binele ei.

Toată lumea zice că o mamă dorește cei mai bun pentru copiii plămădiți de ea. Își rupe de la gură și le dă lor... pentru că este de datoria ei, dar și pentru că-i iubește. Nu este nimic mai natural și dezinteresat pe lumea asta ca iubirea unei mame... .

Da, se poate. Poate toate mamele din lume în afară de a ei.

Mama ei nu a văzut niciodată durerea din ochii copiilor ei, nu a văzut niciodată lacrimile, frustrarea, disperarea și dezamăgirea ce se citește pe chipul copiilor pe care ea i-a alăptat.

Ea cere și vrea orice vede și nu e niciodată mulțumită.

Isabella ar trebui să meargă la un control, dar nu-și permite pt că tot ce are dă părinților, să le fie bine. Iar lor... ei, nu îi pasă. Mamei nu-i ajunge niciodată. 

--- „Ce mi-ai dat tu, ce mi-au dat frații tăi; ce sacrificii au făcut? Sunt doar 50 de Euro.” 

Da, 50 de euro acum, pt că sunt toți la sapă de lemn de când cu accidentul tatei.

Dar de câte ori pe an? 

Este ziua ei, onomastica, Paștele, sărbătoarea satului, Crăciunul, etc. Plus că-afară de toate astea mai este și femeia ce are grijă de ea/ei de plătit în fiecare lună.

Iar ea nu poate să meargă la doctor... și e ceva în neregulă cu ea. Isabella se simte atât de disperată, atât de singură, atât de fără noroc.

Și o privește îngrozită pe mama care se plânge non stop că nu are ce mânca. Se plânge la toată lumea ce poate să-ntâlnească. Iar banii îi pune în bancă... . 

--- „La Ileana toți copii vin cu brațele pline. De toate îi aduc. Dar mie cine să-mi aducă? Ce nenorocită mi-a fost soarta.” 

Și Isabella se-ntreabă „oare faptul că vin să am grijă de pământ, de vie, de curte, copaci și dorm printre niște cutii când eu am casa mea, oare chiar nimic nu contează? Și vin cu sacoșele pline, după ce nu-mi permit să-mi cumpăr o sticlă cu lapte, dar le aduc lor fructe și suc... când eu nu le mai știu nici gustul... . ”

Și apoi o aude deseori bocind în hohote disperată... 

--- „O să mă duc la televizor să vă știe toată România că sunteți niște copii ingrați. V-am dat de la gură iar voi m-ați abandonat... Mi-ați pus femeie-n casă și un rău mai mare decât atât nu puteați să-mi faceți. Ce, eu nu puteam face un blid de mâncare, să dau cu mătura? Mie nu-mi trebuia.” 

Tata nu e pus la socoteală. Nu, se pare că-n mintea ei, lui i se dă prea multă atenție (și niciuna ei). 

--- „Cum poți să zici așa ceva, mamă? Pentru voi am făcut-o! Să vă fie bine. Că te plângeai tot timpul că nu are cine să-ți facă treburile. Ne aduceai la disperare! Ce crezi, că banii îi facem cu ciocanul? Și apoi, au și ei familie... Nu vezi că fiul tău umblă cu papucii rupți să strângă să vă trimită vouă? Și n-a lucrat atâția ani... Alți părinți ne-ar fi sărutat mâinile.” 

Și plânge Isabella... și-o doare inima cumplit. 

--- „De ce trebuie să existe astfel de părinți pe lumea asta? Cum poate Dumnezeu permite așa ceva? De ce?!” 

Și-au fost niște părinți îngrozitori. Niște egoiști. Da, au muncit, le-au dat de mâncare și i-au îmbrăcat. Dar mama nu a pierdut o singură ocazie să le-amintească asta. Ca și cum a făcut ceva ieșit din comun. Ca și cum nu este de datoria celor care aduc niște suflete inocente pe lume să aibă grijă de ei. Nu, ei s-au sacrificat și-acum este datoria copiilor să le facă toate mofturile, să le asculte plângerile continue și veșnica nemulțumire. Eternele reproșuri și laudele față de copiii tuturor în afară de ai ei... că toți fac casă, numai noi nu suntem capabili... . 

--- „Dar oare de ce, mamă, de ce noi nu putem să ne ridicăm o casă?!?”

Și cum să aibă Isabella o relație de iubire când voi îi consumați toată răbdarea!? Mai mult nu poate suporta.

S-a resemnat... va rămâne singură și speră că va ajunge într-o zi să nu mai plângă-n pumni din pricina unor oameni care nu merită o cană cu apă.