O să mă gândesc mâine...

Isabella se întoarce acasă de la părinţi, după 4 zile „de foc”. Ca de obicei, epuizată fizic, dar mai ales, psihic. N-are cu cine să vorbească... şi chiar de-ar avea, cine ar înţelege?! A încercat de câteva ori să se destăinuie unor persoane. Dar au fost experienţe nu foarte plăcute. Nu vrea să mai treacă prin aşa ceva. Ca să înţelegi trebuie să fi trecut prin aceleaşi situaţii... Şi nu-i doreşte asta nimănui. Şi apoi, ar trebui să gândească/să simtă la fel, şi asta este imposibil. Fiecare dintre noi este unic.

Respiră greu, mâinile îi tremură, scapă cheia din mână, o ridică oftând; bagă cheia în yală dar nu merge.

--- „Fir-ai tu de uşă, iar?!” După 2 încercări, cu calm reuşeşte să deschidă uşa; lasă sandalele la intrare şi se aruncă pe pat, strângându-se ghem. Aşa ar vrea ca totul să se termine... şi dă frâu lacrimilor să-i curgă calde pe obraji:

--- „Ăsta-i destinul meu, nu am cum să-l schimb. Am încercat, dar.. sunt lucruri care nu au soluţie. Cine zice că totul are o rezolvare, se înşeală. Unele chiar nu se pot schimba. E inutil. Doar moartea poate întrerupe acest şir infinit de suferinţe.”

Singură pe lume, golită pe dinăuntru... fără ca nimeni să-i citească pe chipul acoperit mereu de zâmbet, disperarea-i infinită.

Sunt vieţi care trec neobervate, rău judecate, neînţelese... ea e una dintre aceste vieţi.

--- „Poate dacă cineva m-ar strânge în braţe, mi-ar mângâia părul şi mi-ar zice că totul va fi bine, poate... poate, cine ştie, voi crede.

Nu ar fi datoria mamei să facă asta? Cu ce-am greşit că m-am născut? E vina mea? Nu eu am cerut! De ce trebuie să plătesc eu pentru inconştienta lor?! Nu am nicio datorie faţă de ei. M-au tratat, şi mă tratează, mai rău ca pe un sclav. Sunt aşa de obosită, aş vrea să dispar... .”

Şi iarăşi caută modalităţi factibile de a pune fine acestei torturi. Se vede deja întinsă pe jos şi-n jurul ei fratele care plânge sfâşiat de durere. La fel şi una dintre surori.

---„Doar ei vor suferi cu adevărat. Şi ceilalţi vor plânge, desigur, dar numai ei doi vor suferi de dragul meu. Se vor învinui că nu au văzut niciun semn, nu şi-au imaginat... ar fi putut să mă ajute. Dar nimeni nu ar fi avut această putere. Cum să fugi din faţa destinului?!”

--- „NU pot, cum să le fac asta?! Nu am cum să nu mă gândesc la ei. Psihologa mi-a zis că nu sunt depresă, pentru că mă gândesc prea mult la durerile altora. Dar eu ştiu că sunt. Un om senin nu ar plânge în fiecare seară şi nu şi-ar dori moartea cu atâta ardoare. Nu am niciun motiv pentru care să trăiesc. Nu pot să mă agăţ de nimeni, şi nici nu vreau. Nimeni nu are datoria să mă consoleze. Fiecare are probleme lui... Suferinţa mea nu are limite, dar nu pot să le fac asta...” şi plânge cu şi mai multă disperare. Se simte în capcană. Nu poate merge înainte, dar nici înapoi.

--- „Nu am nicio o scăpare. Poate mor de durere... Dacă mor de moarte „bună” vor accepta mai uşor. Altcineva a decis pentru mine, nimeni nu ar fi putut să împiedice asta... şi se vor resemna. Împotriva voii Domnului nu poţi să intervii.”

Şi lacrimile-i curg şiroaie pe perna albă, sughiţurile se înteţesc;... parcă-i un copil abandonat. Simte o greutate pe piept. Aerul nu-i ajunge. Oftează des... mulţi cred că-i un tic. Dar nu e, de când a fost cu tatăl în spital, s-a declanşat ceva... cine ştie ce. Poate psihic... nu ştie precis. Respiră sacadat, parcă o strânge cineva de gât permanent şi oftează pentru a da plămânilor porţia necesară de oxigen. Şi creierului, că şi el are nevoie, poate chiar mai multă.

--- „ Şi dacă nu mai oftez....? Nu-i mai dau corpului suficient oxigen, mor sufocată. Şi gata, sunt liberă!”

Dar iar îi apar în faţă fraţii deznădăjduiţi şi o durere încă şi mai puternică îi apasă sufletul.

--- „Ce să fac, cum să fac să nu-i rănesc?!” Şi-şi frânge mâinile cu disperare.

--- „Gata, Isabella, termin-o! Ştii că nu poţi să le faci asta. După 35 de ani tot n-ai priceput?! O să te gândeşti mâine, dormi acum.”

Şi-ncet, încet adoarme resemnată. Faţa i se destinde şi-i străluceşte. Parcă-i un copil. Respiră normal acum. Doar din când în când un oftat profund se aude-n liniştea dormitorului.

....