Nebunie sau durere? - Cap I

În 2004 Isabella a început să aibă dureri în partea de jos a abdomenului. Înţepături ciudate, foarte profunde şi când făcea efort (cât de mic) avea impresie că pielea de pe burtă se agaţă de ceva, în interior, şi o durea cumplit. S-a gândit că ar putea fi o apendicită (clasic) şi s-a dus la medic. După ore de aşteptat i-a spus că n-are nimic. A răsuflat uşurată. Spitalele nu-i plăceau deloc. Gândul unei operaţii o teroriza. Dacă trebuia... trebuia, bine că nu trebuie. Dar durerile s-au înteţit, şi-au apărut altele noi. De fapt, avusese mereu astfel de dureri... de când avea 11 ani. Adică de când corpul de copil a început să transforme în unul de femeie. Şi nu erau dureri „normale”. Cu astea era obişnuită ea. Nici nu le simţea. În adevăr habar nu avea ce i se întâmplă. Îi era ruşine să întrebe pe cineva.

Multe zile pe lună Isabella suferea de dureri de spate extrem de debilitante. Nu se putea nici ridica din pat şi orice mişcare îi provoca dureri lancinante. Lua pastile, pe de-ascuns, de la mama. Durerea dispărea în 30-40 de min. şi ea putea să-şi îndeplinească datoriile: să meargă la şcoală, să aibă grijă de păsări, să lucreze pământul. Dar ziua era lungă şi o singură pastilă nu ajungea. Trebuia să poarte-ntotdeuana cu ea câteva de rezervă. Simţea că ceva nu este în regulă, că nu e chiar „aşa de normal”. Urmărise fetele la şcoală şi niciuna nu prezenta un singur simptom ca al ei. Deci era ceva în neregulă cu ea.

--- „Aşa mi-e scris. Nu contează.”

Când au apărut „pierderile de sânge” neaşteptate a ştiut clar că nu-i bine. Şi a mers din nou la doctor. I-a zis că-i normal să aibă dureri menstruale. „Mai toate femeile au.” Şi poate a uitat când are ciclul. „De ce nu-şi notează undeva, cum fac toate femeile?”

--- „Dar, domnule doctor, ce folos să-mi notez dacă nu am partener? La ce mă ajută? Doar nu trebuie să fiu atentă la ceva.”

Douzeci şi ceva de ani şi încă atât de ignorantă... .

Apoi s-a apucat să noteze pentru că doctorul a ridicat vocea la ea. Că nu s-a informat. Şi a început să se documenteze. Să citească, să întrebe on line, să studieze, să caute femei cu aceleași probleme. Şi a găsit. Foarte multe chiar. Ce i-au spus, ce a citit, ce a descoperit a lăsat-o mută de uimire.

--- „Nu poate să fie adevărat. Nu, n-am cum să am asta. Dumnezeule... eu nici nu ştiu ce este viaţa. Te rog: Nu-mi lua şi asta. Mi-ai luat deja tot. Nimic nu mi-a rămas. Am acceptat pentru că tu ştii mai bine. Dar asta Nu pot, NU VREAU să accept! Nu e drept. Nu merit. Ce ţi-am făcut?!”

Merge din nou la doctor. La altul. Fusese vizitată de alţi 5 în 5 diferite cabinete medicale. Toţi au concordat că nu are nimic fizic. Au sfătuit-o să „vadă” un psiholog,. Într-un cuvânt: durerile sunt doar în mintea ei. Iniţial a luptat cu înverşunare împotriva lor.

--- „Nu sunt nebună, durerile sunt reale. Îmi cunosc organismul. Nu sufăr de ipocondrie. Doctorii mă înspăimântă. Detest spitalele, nu aş veni niciodată dacă nu aş avea probleme. Vă rog să mă credeţi. Şi apoi... credeţi că mi-e uşor să mă dezbrac în faţa unor perfect necunoscuţi? Să-mi ridic picioarele pe masa rece ca şi cum aş fi... Dvs. nu vă puteţi imagina ce ruşine profundă pot simţi în acele momente. Sunt crescută la ţară... eu.. nu aveam habar de lumea asta. Nu am fost niciodată la doctor înainte să vin aici. Sora mea îmi făcea vaccinele şi tot ce aveam nevoie rezolva ea.”

Dar unul dintre doctori i-a spus răspicat:

--- „Dacă chiar aşa te simţi, de ce nu te întorci în ţara de unde ai plecat?!”

S-a dus la un altul... departe. Şi-a luat liber de la servici. S-a temut că n-or să-i dea. Dar nu au zis nimic. 4 ore de condus. De data asta doctorul e femeie.

--- „Sunt sigură că va înţelege mai bine.” Dar nu a fost aşa. I-a spus că prea îşi face griji. Ar trebui să se calmeze. Este prea agitată.

--- „Şi nu mai folosi atâta ceai de muşeţel pentru spălături. Mai rău faci. Foloseşte doar apă călduţă.”

Încet încet a început să creadă ce-i spuneau doctorii.. că era tot în închipuirea ei. Păi...

--- „Dacă un medic îţi zice asta, poate greşeşte. Şi al doilea poate greşi, al treilea la fel. Dar 6 medici diferiţi?! E clar, sunt nebună.” Şi cerul dintr-odată se înnorează. Tot ceea ce e frumos dispare... uită să mai surâdă. Luptă... şi luptă şi luptă. Dar totul îi este împotrivă.

--- „Ce să fac? Sunt nebună? E adevărat că-mi închipui tot?! Dar atunci de ce mă doare din ce în ce mai tare? Parcă şi când stau pe scaun mă doare acum. Da, sunt nebună. Nu poate fi adevărat.”

Şi se resemnează.

--- „E bine măcar că nu am nimic fizic. Psihicul se poate vindeca bine şi repede. Nu am nevoie de nimeni pentru asta.”

Citeşte tot ce găseşte-n cale referitor la psihic. Descarcă informaţii de pe net. Şi luptă cu toate puterile ei. Până când o cunoştinţă îi povesteşte de problemele ei. Şi-şi dă seama că are același parcurs ca al ei. Cu multe deosebiri, e adevărat, dar aşa a început şi ea. Îi cere adresa medicului care o îngrijește. Fixează o programare. Nu contează că costă 150 de euro vizita. Atât îi plătise şi pe ceilalţi.

--- „Nu vreau să-mi zică că-s bolnavă, vreau să-mi zică că nu am nimic dar nu că-s nebună.”...

Continuarea în articolul viitor.