Întreţinuta

Cineva i-a zis odată Isabellei:

--- „Ce bine că eşti fată şi arăţi bine, la oricare uşi ai bate toate ţi se vor deschide.” A zâmbit cu tristeţe, ajunsese de mult la concluzia că această afirmaţie era TOTAL greşită. 

În România a lucrat într-o fabrică în care primul şef o punea la munci importante şi o trata cu respect. Ca pe o fiică. Dar după 2 luni a ieşit la pensie şi a venit un alt şef, tânăr, care o dispreţuia şi o trata ca pe un nimic. Îi vorbea urât şi o punea să ridice greutăţi pe care nici bărbaţii nu erau în stare să le ridice. Salariul i s-a redus la jumătate, ba în fiece lună scădea şi mai mult. Nu-i ajungea nici să plătească abonamentul la autobuz. Şi-a cumpărat bicicletă şi făcea 16 +16 km pe zi. Că era noapte, ceaţă, vânt, ploaie sau furtună. Până şi bărbaţilor le era frică să umble noaptea pe drumuri, dar ea nu avea încotro. De la schimbul 1 pleca direct pe câmp şi stătea până noaptea. Dimineaţa la 5 - deşteptarea şi tot aşa. În luna în care a fost plătită cu 0,57 BANI a decis că este momentul să demisioneze. Apoi a plecat în străinătate convinsă că dacă se comportă bine lumea va nota bunăvoinţa ei şi o vor trata cu respect. Prima „patroană” a început să urle la ea pentru că a scris pe palmă un cuvânt pe care nu şi-l amintea deloc.

--- „Eşti o moartă de foame: nu ai venit în Italia să înveţi limba, ci să lucrezi!” Nu s-a demoralizat, dar nici bine nu i-a picat. Nu numai pentru că nu răbdase niciodată de foame, dar mai ales pentru că i s-a părut absurd.

--- „Cum pricep ce-mi spune dacă nu învăţ?!”

Al doilea servici, ca femeie de servici într-un restaurant. Umilinţe da, o groază, dar colegii erau foarte de treabă şi o încurajau/ajutau. Nu îi va uita niciodată. În momentul în care a demisionat (din dorinţa de a învăţa şi altceva) patronul a refuzat să-i plătească lichidarea pe 2 ani (atât lucrase acolo). A zis că aşa s-a-nţeles cu acela care i-a procurat locul de muncă. I-a dat lui banii. Atunci nu ştia că existau legi care ar fi putut să o lămurească că nu era cinstit.

Apoi "a ajuns" ospătăriță. Foarte apreciată pentru zâmbetul, amabilitatea, disponibilitatea şi intuiția ei. Studiind comportamentul uman ghicea/nimerea întotdeauna gusturile clienţilor (chiar şi ale copiilor). Indiferent cum ar fi tratat-o cineva zâmbetul nu-i dispărea. Erau cazuri în care unii ridicau vocea la ea şi o tratau cu răutate/dispreţ. Mai ales când clienţii erau oameni foarte bogaţi. Colegii îi furau sau ascundeau bacşişurile (ea nu a observat niciodată. Nu avea timp să se uite-n jur). Plătită cu mai puţin de jumătate din salariul unui ospătar italian, nu s-a plâns niciodată, pentru că era începătoare şi trebuia/voia să înveţe. Lucra 7 zile din 7, de la un minim de 10 ore până la 20 de ore pe zi (ba erau zile, ca cele de anul nou, când lucra şi câte 28 de ore încontinuu . Nu ştia când e duminică/sărbătoare. Nu avea viaţă în afara serviciului. A schimbat un post după altul pentru că voia să cunoască alte zone ale Italiei. A lucrat la munte, la mare, în câmpie. Tratorii, restaurante mici, mari, de 3 stele până la cele mai „chic”. A învăţat tot ce se putea şi clienții o adorau. Mai ales străinii. Era foarte răbdătoare/înţelegătoare/tolerantă chiar dacă nu vorbeau nici italiană nici engleză. Uneori ştiau doar rusă şi atunci să „iei o comandă” devenea un adevărat turn Babel. Dar ea nu-şi pierdea deloc răbdarea, ba chiar râdea alături de ei ca să le alunge jena. Toţi bărbaţii o curtau şi ea nici nu observa. Într-o zi un client fidel îi spune:

--- „Ce e cu tine? Chiar nu vezi cum te curtează toţi? Dacă ai bate doar o dată din palme toţi ar fi la picioarele tale. Te-ar trata ca pe o prinţesă. Şi-n loc tu preferi să alergi 20 de ore pe zi pentru un salariu de mizerie. Îţi distrugi sănătatea şi-ţi iroseşti frumuseţea. O să regreţi că nu ai ştiut să profiţi.” Dar ea râdea crezând că glumeşte. Habar nu avea atunci la ce se referea.

Apoi ajunge într-un hotel la mare. Şeful e ciudat. Îi face curte-n faţa nevestei. Isabella îl ignoră, dar o cuprinde spaima. Colegii, români ca ea, o detestă din prima. Nu voiau să-i spună unde sunt lucrurile. Îi sabotau locul de muncă furându-i tacâmurile, paharele, şerveţelele de pe masă. În momentul în care intrau clienţii (de obicei toţi odată) mesele nu erau complete. Nu înţelegea cum este posibil. Venea cu jumătate de oră mai devreme decât colegii pentru că era la început şi trebuia să caute orice lucru de nebună, neavând nici cea mai vagă idee unde ar putea fi. Prepara mesele cu mare grijă şi atenţie la detalii. Deseori îi ajuta şi pe ceilaţi. Bucătarii refuzau să schimbe ceva din meniu dacă un client era intolerant la un aliment. Deseori rămânea fără mâncare de dus la clienţi şi ea habar nu avea ce se întâmplă. Nu pricepea de ce toţi o privesc cu atâta ură. Era umilă, muncitoare, respectoasă. De ce toţi îi vorbesc răstit şi nu-s deloc amabili? A încercat să discute deschis cu ei şi unul dintre colegi i-a răspuns cu dispreţ:

--- „Tu eşti şefa de sală ar trebui să ştii exact ce se întâmplă.” Isabella îl priveşte trăznită:

--- „Cine a zis că sunt şefă? Eu n-am experienţa voastră, nu am cum să fiu şefă, nici să vreau.” Le cere iertare dacă a avut aere de şefă, nu era deloc intenţia ei, şi îi roagă să-i dea o mână de ajutor ca să se acomodeze.

--- „Dacă eu greşesc, toţi avem de pierdut. Restaurantul are de pierdut şi ne merge faima de incompetenți.  Vedeţi ce sadică e concurenţa - vom pierde clienţii. Vă rog. Dacă nu pentru mine, faceţi-o pentru voi. Suntem toţi oameni şi, mai ales, suntem toţi români." I-au râs în faţă şi sabotajele s-au înmulţit. Un tremurat a pus stăpânire pe ea. Zâmbetul i-a dispărut, nu mai dormea, şi-n fiecare noapte se arunca plângând pe pat. De o prindea somnul avea numai coșmaruri legate de servici. În ziua în care bucătarii au refuzat să-i dea o singură farfurie (cu mâncare) să ducă la clienţi a izbucnit într-un plâns disperat. A ieşit în fugă din bucătărie şi s-a dus ţintă la director. I-a spus că are clienţii care aşteaptă masa şi bucătarii au zis că au terminat porţiile.

--- „Dar asta nu este posibil. Se ştia exact de câte porţii este nevoie. Nu mi-au dat UNA singură. Ce să le spun clienţilor? Se întâmplă ceva în hotelul ăsta, nu ştiu ce, dar aşa nu se mai poate!” Directorul l-a sunat pe patron şi-au mers amândoi în bucătărie cu o falcă-n cer şi una-n pământ.

--- „Voi sunteţi nebuni?! Cum să faceţi aşa ceva? Daţi-i imediat mâncarea! Ce-s porţiile ei?! Sunt ale clienţilor/oaspeţilor, idioţilor! Vă dau pe toţi afară! Bucătari se găsesc pe toate drumurile, dar ospătăriţe ca ea NU! ”

Şi atunci a înţeles de ce toată lumea o dispreţuia fără drept de apel: era prea pe placul patronului.

To be continued