Întreţinuta - partea a II-a

Prima parte aici

A răbdat 27 de zile (numărate), în ziua cu numărul 28 s-a prezentat la director cu scrisoarea de demisie în mână. Tremura din toate încheieturile, zâmbetul îi apusese. 27 zile de calvar fără să înţeleagă de ce.

--- „Nu, nu pot, nu vreau să-ţi accept demisia. Nu se poate aşa ceva! Eşti de departe cea mai profesională persoană ce am cunoscut vreodată. Nu-mi pot permite să te pierd. Îţi măresc salariul. Lasă-mă să mai vorbesc o dată cu ei.”

Isabella întinde mâna stângă spre el. Directorul o privește instinctiv cum tremură. Notează starea deplorabilă în care se găseşte.

--- „Sănătatea a fost întotdeauna pe primul loc pentru mine. Oricât mi-ați mări salariul nu merită! Nu vreau să o pierd din cauza unor surogati de oameni. Aţi vorbit de mai multe ori cu ei. Plec, am decis. Prin lege am dreptul să o fac. Contractul îmi permite să vă dau doar 2 zile de preaviz.”

--- „Îi dau afară pe toţi, în 24 de ore găsesc alţii!”

--- „Nu fiţi absurd. E stagiune plină. Nu e chiar aşa uşor să înlocuiţi 5 bucătari. E mai uşor să înlocuiţi 1 ospătăriţă.”

--- „O ospătăriţă da, dar sunt ani de când căutăm una ca tine. Te rog, mai avem alte 2 restaurante. Te trimitem la altul.”

--- „Bine, plec la altul ACUM, ori plec de tot.”

Se prezintă la celălalt restaurant, bate în uşa rezervată lucrătorilor, dar nu-i răspunde nimeni. Sună la direcţie. Vine administratorul (femeie) în persoană să-i deschidă uşa.

--- „M-a sunat directorul să-mi explice situația ta. Dacă crezi că vei avea un tratament preferențial şi aici, te-nşeli amarnic!”

O priveşte uimită şi toate simțurile îi urlă să se întoarcă şi să plece rapid.

Prepară mesele cu atenţie. Apar clienţii, le arată strada şi merge-n bucătărie să aducă aperitivele. Unul dintre bucătari surâde, deschide un cuptor şi-i întinde un platou din inox. Nici nu bănuieşte ce o aşteaptă. Îl ia rapid şi-l aşează pe braţul stâng. Dar simte cum platoul o arde îngrozitor. Vrea să-l aşeze pe masă, dar nu este loc. Toţi izbucnesc în râs. Bucătari, şefi, ospătari. Îl așează pe un scaun şi îşi priveşte antrebraţul, are o arsură de gradul II. O veşică enormă a apărut instant.. Se uită la feţele lor. Par nişte călăi care au decis să o justiţieze fără scrupule. Îşi continuă munca. După terminarea serviciului  încearcă să vorbească cu şeful bucătar care o priveşte cu dispreţ.

--- „I-ai dat în gât pe colegii de dincolo şi te aştepţi să-ţi fie bine aici? Sunt prietenii mei. Să te pregăteşti că ăsta este numai începutul.”

Trec două zile în care îndură umilințe de nedescris. Unul dintre colegi a împins-o, altul i-a pus piedică. Unul s-a izbit în masa pe care așezase paharele proaspăt spălate şi le-a spart pe toate dând vina pe neatenţia ei. Trăia un adevărat coşmar . Se gândea să-şi ia viaţa pentru că nu-i bună de nimic... Nu mai dormea deloc şi tremura-n neştire. Când servea cafeaua mîinile îi tremurau aşa de tare că ceaşca scotea un zgomot teribil. Noroc că ceştile lor sunt mari şi cafeaua puţină altfel ar fi vărsat-o pe toată. Se duce din nou la director cu scrisoarea-n mână.

--- „Ori o acceptați ori mă adresez unui sindicat. Nu se poate lucra în aceste localuri. Nu am întâlnit în viaţa mea oameni mai mârșavi ca aceștia. Nu mai vreau să aud în viața mea de mare. Înnebunesc dacă mai petrec un singur minut aici.”

Vine şi patroana să o convingă. Isabella o ascultă şi decide să nu zică nimic. Îi era frică de ea.

--- „Plec pur şi simplu, vă rog, nu insistaţi. Nimic din ce veţi spune nu mă va putea convinge. Să-mi oferiţi şi 5 000 de euro pe zi tot nu voi rămâne.” O plătesc şi pleacă tremurând, lacrimile îi curgeau şiroaie. Nu reuşea să se capaciteze cum poată cineva să fie atât de rău.

În urmă colegii strigă în zeflemea după ea:

--- „Nu te nelinişti maître (nume francez/internațional pentru şef de sală) vei găsi imediat de lucru.” şi râd cu hohote.

Din ziua aceea viaţa Isabellei s-a schimbat din nou... şi nu în bine. Dar în rău că mai rău nu se putea. A început să-i fie frică să iasă din casă, să vorbească cu oamenii, să tremure incontrolabil, să tresară la orice zgomot. A început să îmbrace haine largi, negre. A încetat să se machieze, să se aranjeze. Nu mai dormea, transpira pe şira spinării numai cât se gândea că trebuie să meargă să caute de lucru. Şi dacă până acum reuşise să lupte şi să câştige unele bătălii împotriva destinului... acum era complet învinsă. Pentru că cine a zis: „Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic” trebuie să fi trecut prin puţine experienţe negative. Dar ea... din naştere a afrontat o luptă după alta.

Şi dacă „Dumnezeu îţi dă numai cât poţi să duci” atunci de ce este la pământ acum, strivită de injustiţiile infinite, umilințele de nedescris la care au supus-o cei asemenea ei?! Pentru ce?!

To be continued