Fobia - partea a II a

Ziua zâmbea, lucra cu capul în jos, adâncită în lucru ignorând ce se întâmpla în jurul ei. Era un nou post de muncă, diferit de tot ce făcuse până atunci. Şi i-a fost foarte greu să se adapteze. Dar a insistat şi a reuşit. Apreciată de director, patron şi de unul dintre şefi. Nu pentru că era frumoasă... Era o fabrică, nu era nevoie să fii elegantă. Trebuia să munceşti ca un robot, cu viteza luminii. Nu aveai timp să vezi banda pe care-ţi treceau piesele darmite să observi dispreţul din ochii beţivanului acela. Bătăile de joc încep imediat, dar ignoră pentru că era prea obosită să caute altceva. În fiecare zi era ceva nou şi şeful întrecea măsura. Urla la ea ca la un obiect, o insulta, îi mărea viteza benzii de lucru punând-o în capătul cel mai îndepărtat unde ajungeau toate piesele care nu reuşeau să fie făcute de 20 de persoane şi ea singură trebuia să le finiseze. Lucru absolut imposibil pentru orice uman, cu experienţă sau fără. O certa aşa de des că a era un adevărat miracol dacă-n 2 minute nu se auzeau insultele lui. Şi-n fiecare seară se întorcea acasă terminată psihic şi fizic. Nu mai mânca decât când nu mai putea să se ţină pe picioare, plângea până adormea şi se ruga să moară-n somn, numai să nu trebuiască să se trezească dimineața să-l vadă pe acel monstru.

--- „Mi se pare un coşmar. Oare scrie pe fruntea mea cu cerneală invizibilă: bateţi-vă joc de ea? De ce mi se întâmplă toate astea? Doamne, tu vezi că sunt o bună persoană, o muncitoare neobosită, de ce permiţi aşa ceva? Cât crezi că pot să mai suport?! Până când? Nu sunt făcută din fier. Sunt 27 de ani de când mă pui la fel de fel de încercări, care mai de care mai înspăimântătoare. Întâi părinţii, societatea, apoi străinii - prejudecățile, rasismul... Mi-ai luat dreptul de a fi femeie, mamă, din reflex şi dreptul de a putea fi iubită, de a avea o familie ca orice om normal. Pentru ce trăiesc? Numai să cheltui banii pe la doctori şi să trimit bani acasă? Ăsta-i scopul meu pe acest pământ? Nu am nimic, absolut nimic. Îţi cer doar să mă iei la tine. Te rog, fie-ţi milă, nu mai pot. Nu vreau să înnebunesc. TE implor, dacă exişti, ascultă-mi rugămintea!”

Dar calvarul continuă până când, într-o zi, se opresc maşinile. Ridică capul să vadă ce se întâmplă. Directorul l-a strigat pe şeful beţiv şi-l cearta cu vehemenţă. Notează că amândoi se uită-n direcţia ei. A înţeles imediat. Directorul nu era orb şi nici surd. Numai că şeful în cauză era fratele patronului. Nu se putea face mare lucru. Dar faptul acesta a emoționat-o profund. Mai erau şi oameni care o tratau ca pe un om. Dar dintr-o miriadă de oameni, unul singur nu avea cum să câştige lupta împotriva sistemului, împotriva tuturor. Violenţele au continuat vreme de 7 luni. I se prelungise contractul de muncă. Lucru extrem de rar în ultima perioadă. Dar când într-o dimineaţă, la numai un minut de la sunetul alarmei, semn că a început orariul de muncă, şeful se prezintă în faţa ei răcnind ca un leu, nu a mai suportat şi ripostat.

--- „Abia a sunat alarma. Nu am avut timp să fac un singur pas. Ce am putut să fac aşa de rău într-un minut?!”

Apleacă capul şi-şi vede de piesele ei. El continuă să bolborosească lucruri fără sens vreme de câteva minute. Nici nu-l auzea. Dar oricât nu vrei să asculţi/să auzi... oricât te-ai împotrivi, astfel de situaţii îţi lacerează încrederea în tine. La terminarea programului de 10 ore se prezintă la secretariat unde era şi responsabila cu personalul.

--- „Demisionez. Vreau să ştiu dacă trebuie să aduc o scrisoare scrisă de mine sau îmi daţi voi un modul pe care să-l completez.”

Doamna responsabilă o priveşte lung.

--- „Ce este Isabella, de ce vrei să pleci? Noi suntem foarte mulţumiţi de tine.”

Isabella pronunță numele fatidic. Direct, fără să adauge altceva. A observat imediat cum responsabila s-a întunecat la faţă şi-i ieşeau flăcări din ochi. Era clar că nu era prima dată când avea astfel de plângeri. Ia telefonul şi-l sună pe nemernic. Acesta se prezintă la apel şi îi vine expusă situaţia. La care el se apără:

--- „Ea are două servicii.”

Isabellei nu i-a venit să creadă ceea ce a auzit.

--- „Ce legătură are asta cu faptul că vă luaţi de mine fără motiv?! Îmi fac datoria foarte bine şi o ştiu toţi. Sunteţi şef dintr-un singur motiv, dar nu sunteţi capabil, nu meritați respectul nimănui. Plec. Este ceea ce aţi urmărit, nu?!”

Încearcă din nou să zică ceva dar responsabila îl întrerupe violent:

--- „Tu faci numai probleme. Asta te va costa foarte scump. Nu se mai poate.”

Isabella pleacă şi a doua zi la prima oră prezintă scrisoarea de demisie. Intră-n sala de lucru şi toţi o privesc increduli. După câteva minute vine directorul să vorbească cu ea.

--- „Isabella, unde vrei să pleci acum? Ştii cât este de greu să găseşti un nou loc de muncă? Te rog, mai gândeşte-te.”

Se chinuie să nu izbucnească-n plâns. Ştie că are mare dreptate. Dar nu mai poate să suporte. Nu contează de câte mii de ori i s-a zis că nu e bună de nimic, că nu e capabilă (tata a fost primul) ea este conştientă că este un element bun, un om care-şi îndeplinește obligațiile cu diligență, care nu se dă în lături de la greu, care nu renunţă să facă ceva dacă prima dată nu a reuşit... ea încearcă până reuşeşte. NU MERITĂ să-şi bată joc de ea un beţivan notoriu.

A mai rămas două săptămâni în acel loc, atât prevedea contractul. Apoi a plecat şi nu a a mai reuşit să se ţină la suprafață. A continuat să lucreze ca ospătăriţă-n diferite localuri. Dar când o sunau să o cheme la muncă ea începea să tremure incontrolabil, avea mari dificultăți în a respira, transpira, inima o lua la galop şi simţea că-i explodează capul. Dacă marţi o sunau pentru un serviciu sâmbăta, până sâmbătă ea era într-o stare de panică extremă, tremura şi plângea non stop. Credea că o să-i plesnească pieptul de atâta efort... sau că o să-i explodeze inima în mii de bucăţi. Simţea că-şi pierde minţile şi nu era în stare să accepte că fobia o paraliza total.

--- „Cum? Eu ador să muncesc. Nu e adevărat, nu pot să cred!!! Nu-mi pot permite să devin un parazit. Am doar 30 de ani... cum o să trăiesc aşa?”

Se gândea să se întoarcă acasă pentru că nu mai reuşea să plătească chiria. A renunţat să mai meargă la medici, şi-aşa bolile erau incurabile.

--- „Ce rost are să încerc să repar ceva ce nu are soluţie?! Ce dacă trebuiesc ţinute sub control? Am cheltuit destul, de fapt am cheltuit tot. Mor? Măcar! Asta nu e viaţă! Aşa o să-mi găsesc pacea!”

--- „Dar acasă... acasă sunt ei, cei de care am fugit. Primii mei călăi. O Doamne, ce să fac? Nu ştiu ce să mai fac, nu mai pot. Nu ştiu unde să merg, nu AM unde să merg. Gata, mi-a ajuns.”

Doi ani continuă infernul acesta. Termină cursurile pe care le începuse în timpul în care lucra în fabrică, termină de plătit şi ratele la maşină şi apoi decide că nu mai poate să trăiască în panica totală care punea stăpânire pe ea când o sunau să meargă la muncă. Le zice la toţi să nu o mai sune pentru că are alte îndeletniciri. Încearcă să se controleze, citeşte articole care vorbesc de fobii şi tratamente, citeşte cărţi dar... nimic nu funcţionează. Este prea mult.

--- „Pentru ce să suport eu atâtea umilinţe? Nu am copii pentru că nu am dreptul, nu am familie, nu vreau o casă mare... Nu mai am niciun vis, mi s-au spulberat toate. Nu am nimic pentru care să lupt! Toate bătăliile au fost în van. Ceea ce am nevoie este SENINĂTATE, pace. Nu-mai am sănătate, frica mă paralizează, părinţii pretind... STOP! Nu vreau să înnebunesc.”

Şi s-a întors acasă... exact de unde a plecat cu atât de multe speranţe, visuri şi încredere. Şi ce a cerut aşa de mult de nu a putut să aibă?!

A vrut doar o şansă la viaţă. UNA. Dar se pare că destinul a fost deja scris. 30 de ani a refuzat să creadă că orice ai face „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”... A luptat din toate puterile, zi de zi, secundă după secundă. A studiat, s-a educat, a mâncat cartofi toată viaţa ei şi nu s-a plâns pentru că era convinsă că numai prin sacrificii, muncă şi luptă poţi reuşi. 

Aşa ziceau toţi, aşa zicea şi ea. Şi se enerva îngrozitor pe acei care stăteau cu mâinile în sâni, aşteptând ca ceea ce le era scris să să înfăptuiască. Da, erau toţi nişte puturoşi.

Ea NU... ea a luptat cu dinţii şi cu pumnii strânşi. Întâi împotriva părinţilor care o disprețuiai, exploatau şi torturau psihic, împotriva lipsurilor şi a mizeriei, împotriva societăţii/a sistemului/ a lumii, împotriva călăilor, a prejudecăţilor, a umilinţelor, injustiţiilor infinite... apoi împotriva lacrimilor, a durerii, a tristeţii şi disperării profunde. A luptat împotriva destinului... dar a pierdut. Pentru că destinul ei fusese scris deja... Şi nimic nu-l va schimba.