Fobia

A citit mult despre fobii şi ori de câte ori auzea că unui om îi este frică să stea între 4 pereţi = claustrofobie, de injecţii = tripanofobia (cui îi plac acele), să meargă să-şi caute un loc de muncă (etc.) gândea instinctiv:

--- „Ce oameni slabi. Scuze penibile. Nu vor să lupte! Leneşi! Să zică mai bine că nu le place să facă nimic, etc.etc.etc. Nu le place să muncească, ăsta-i adevărul, nu că le este frică.”

Când a început să experimenteze pe pielea ei a crezut că-i un sentiment trecător, o slăbiciune. Poate era prea obosită, poate interminabilul şir de lupte, de umilinţe, injustiţii i-au distrus voinţa... dar îşi va reveni. Ani la rând a negat că are o problemă. Între torturile psihologice la care au supus-o şi o supun părinţii, bătăile de joc de la locurile de muncă, avansurile şefilor şi ura nevestelor/colegelor, bolile incurabile, gândul că i-a fost luat şi dreptul să fie femeie sau/şi mamă nu mai rămăsese loc pentru nimic.

Era inimaginabil ca ea, care nu se dădea în lături de la nici nu fel de muncă/provocare, să nu fie în gradul să se ridice din pat să meargă la muncă. În fiecare seară se întorcea în lacrimi de la servici, nu putea să doarmă, să citească, tremura non stop, nu mai mânca, transpira rece pe spinare, inima-i bătea ca nebuna, i se punea un nod în gât şi tot ce-şi dorea este să stea în pat, cu pătura pe cap şi perdele trase... să nu se mai ridice niciodată. Să nu trebuiască să meargă să suporte cu surâsul pe buze avansurile unui şef sau abuzurile altuia, etc.

Şi când a realizat ce este o fobia şi cât de mult îţi poate afecta întreaga existenţă, a înţeles şi că nu se poate judeca ceva ce nu s-a trăit pe propria piele. Nimeni nu are dreptul să judece, să dea verdicte atâta timp cât nu a simţit ce simte acela care suferă. Şi nici atunci... pentru că fiecare viaţă are trecutul ei... Tu lupți de la naștere să stai la suprafață, primii care-ţi vor răul sunt proprii părinţii, apoi pierzi sănătatea, şi tot aşa... Este o limită la tot şi puterea scade tot mai mult. Şi cazi într-un abis infinit din care nimeni nu te mai poate scoate. Singura ta scăpare este una... dar eşti prea laş ca să-ţi arunci familia în gura lumii. Şi te ascunzi, zâmbeşti de convenienţă, te prefaci că totul e ok. Şi nu zici nimănui... Ţi-e ruşine. Cum să te creadă?! Nu există ca frica să-ţi intre în toţi porii! Nu există ca frica să-ţi scrie destinul! Toţi au probleme la servici, mulţi ar vrea să stea acasă, nimănui nu-i place să muncească.

Dar aici se-nşeală toţi:

--- „Mie-mi place să muncesc. Mă menţine-n formă şi-mi place să-nvăţ ceva nou în fiecare zi. Aş vrea să ştiu să fac de toate.” Cum să explici un concept când ţie ţi-au trebuit 27 de ani să-l conștientizezi? Cum să explici că nu e frica de muncă care te paralizează, dar frica de abuzuri... prea multe, prea fără merit.... s-au adunat şi ai clacat... inevitabil. Ai luptat şi ai pierdut. Cum să mergi înainte? Pentru ce să mergi înainte?! Nu ai nimic, nu vei avea nimic, de ce trebuie să suporţi asemenea tratamente neomenești?  Nu ai copii, ţi-a fost luat acest drept. Nu vei avea familie.. pentru că cine o să te vrea când o să afle că nu-i poţi face copii şi ai şi 2 boli incurabile care-ţi mănâncă tot ce câştigi? Pentru ce trăieşti, pentru ce lupţi? Când nu ai un singur drept?

Dar lupţi pentru că trebuie să plăteşti facturile şi trebuie să trăieşti o viaţă pe care nu ai cerut-o.

Un bărbat cunoscut într-un restaurant în munţi i-a oferit un post de lucru ca secretară. Şi a zis că aceea este şansa ei. Atât aştepta. Nu s-a gândit de două. După ce i-a mărturisit că poate nu este la înălţimea „postului de muncă” ce i s-a propus, şi după ce vitorul şef a zis că nu era posibil aşa ceva, s-a tranferat la 500 de km de unde locuia cu chirie. A început munca şi toţi erau foarte mulţumiţi de ea. Erau buni, răbdători... chiar prea. Dar nu s-a întrebat de ce. Până când a primit un telefon într-o dimineaţă, pe la 6, în care o voce feminină îi spunea să-i lase bărbatul în pace. Habar nu avea cine era şi despre ce vorbea.

--- „Doamnă, cred că aţi greşit numărul. Eu nu am pe nimeni, nu am un partener de ani de zile.”

--- „Tu eşti noua secretară româncă din cutare loc. Nu?!”

--- „Da. Dar Dvs. Cine sunteţi?!”

Şi aşa aflat că era soţia şefului ei, un om de circa 60 de ani. A rămas trăznită. Nici nu şi-a imaginat vreodată că răbdarea şi disponibiliatea lui aveau un interes precis.

--- „Dumnezeule, dar e un om însurat. Cum să am o legătură cu el?! Aveţi copii mai mari ca mine.”

--- „Nu fă pe-a ingenua. Vrea să divorţeze şi nu ştiu de câte nopţi nu vine acasă. Sunt sigură că-i la tine!”

A crezut că nu a auzit bine, că e o glumă proastă şi o întreabă dacă e cumva de la camera ascunsă că tot ceea ce a auzit nu avea nici cel mai mic sens. Dar nu o glumă. A mers la servici cu inima la gât şi a cerut să vorbească cu şeful. Când acela a izbucnit în plâns disperat şi i-a mărturisit că era adevărat; că nu mergea acasă de foarte multe nopţi şi că timpul şi-l petrecea în maşină în faţa casei unde stătea ea cu chirie, Isabella a zis că-şi pierde minţile. Era absolut un coşmar.

--- „Dar îmi sunteți ca un tată, nu pot să vă văd altfel. Dumnezeule Doamne, aveţi copii mai mari ca mine. Cum va trecut prin cap măcar că aş putea accepta o situație de acest gen?! Când v-am încurajat, sau dat de înțeles că v-aş împărtăși sentimentele?! Ce trebuie să fac acum? Am crezut că în sfârşit Dumnezeu a vrut să-şi iai revanşa şi să-mi ofere şansa pe care o aştept de o viaţă... şi când colo, alt coşmar. Ce e cu lumea asta?! Posibil că este vina mea? Că nu este explicabil cum poate să mi se întâmple toate astea! Ies dintr-una şi dau peste alta. O să înnebunesc. Mă constrângeţi să plec.”

--- „Nu, te implor, nu pleca. Promit să mă comport decent. O să merg a casă să vorbesc cu soţia. Îi spun că a fost o nebunie. Dar nu pleca, eşti foarte bună în meseria asta. Nu o să-ţi fac probleme. Rămâi. Ai nevoie de serviciul ăsta. Nu mai găseşti uşor aşa ceva.”

Isabella îl priveşte cu mânie, dar îi dă dreptate.

--- „O şansă ca asta apare o dată în viaţă. Aici lucrez cu oameni deştepţi: ingineri, arhitecți, geometri, etc. Este o firmă importantă şi va fi rampa mea de plecare înspre o viaţă mai demnă. Îl ignor, nu-l încurajez şi vom trece peste.”

Decide să rămână... dar nu a mers cum a sperat ea. Sentimentele care te cuprind ca un cleşte nu te lasă să respiri, să te comporţi raţional. Şeful nu a putut să rămână indiferent. Ca să evite un scandal de proporţii uriaşe (era un om cunoscut în zonă), a decis să demisioneze şi să dispară fără urme. Destinul... din nou a fost scris altfel decât a crezut. Se mută din nou în zona din care plecase. Caută de lucru şi în două săptămâni are un nou contract de muncă.

To be continued