Sfaturi părinteşti

Nu-mi amintesc ca mama să-mi fi dat vreodată vreun sfat, recomandare sau altceva de genul.

A făcut-o tata şi pentru ea. Mulţi sunt convinşi că sunt arogantă că nu accept sfaturi... dar ce drept au ei să mă judece? Cunoaște cineva motivul/ele pentru care evit să primesc sfaturi? Şi chiar de ar cunoaşte aceste motive, cine le-ar da cea mai mică importanță? Sunt un om ca orișicare şi am datoria de a asculta de acei care au ceva mai mulţi ani decât mine, şi în special de părinti... că știu ei mai bine. Dar cum poate un tată să te bombardeze cu un sfat de genul:

--- „Să nu care cumva să-ţi iei vreodată vreo responsabilitate! Să nu devii vânzătoare că te vei înșela la numărat (de ex.) şi legea nu iartă”.

Şi el nu zicea, nu sfătuia... dar IMPUNEA! Nu pronunța aceste cuvinte (şi multe altele) de 2-8 ori, dar ori de câte ori dădeam ochii cu el. Putea să fie şi de 100 de ori pe zi. Că aşa e tata: repetă la infinit orice-i debitează mintea, ferm convins că este bine aşa. Nu şi-a pus niciodată întrebarea dacă e bine sau rău, acționează din instinct că instinctul nu trădează. Plin de obsesii, fixaţii, pesimism extrem, frică de orice, exagerări în rău, minciuni... Şi nu a încercat niciodată să se controleze pentru că „era bine aşa”. Şi nu era numai asta, dar dacă cumva se demonstra că a avut dreptate nu ezita să-ţi amintească în orice moment. Iar tu nu puteai să nu te simţi vinovat până la maxim. Te ruşinai, şi-i dădeai dreptate, şi uşor îţi pierdeai orice putere de judecată cu mintea ta. Ma adaptam la felul lui, nu din alegere conștientă, dar pentru că „cine stă în groapă cu lupul învaţă să urle”. Este legea naturii.

Dar chiar de eram foarte mică îmi dădeam seama că orice preconizare/prezicere are 50% şanse să se adeverească şi-i spuneam:

--- „Tată nu mai baza exagerările pe minciuni că va veni ziua în care vei spune adevărul şi nimeni nu te va crede.” Şi chiar aşa a fost. În ziua în care a spus că şi-a rupt piciorul nimeni nu l-a crezut, exact din aceste motive. Şi asta l-a costat scump pe el iar pe noi ne-a adus la sapă de lemn.

Mereu exagera, mereu minţea numai să te facă să crezi şi se enerva la culme dacă arătai cea mai mică umbră de îndoială:

--- „Sunt tatăl tău, eu ştiu mai bine...” Şi se uita la tine cu o răceală/un dispreţ care te pătrundea până-n măduva oaselor. Iar tu te simţeai mic/insignifiant, idiot şi ingrat.

Când m-a trezit la trei şi jumătate minţind că era cinci, tot pe mine m-a făcut să mă simt vinovată, cu expresia:

--- „Doar ştii că agricultura are timpul ei, nu e că te aşteaptă pe tine să te trezeşti.” Şi eu ştiam că are dreptate, dar eram atât de obosită...

„De ce să te împotriveşti impulsurilor? Este aşa de greu să lupţi... de ce să nu dau frâu tuturor înclinaţiilor? doar aşa-mi zice creierul. Nu-s mai prost decât alţii...”

Fiind mică am ascultat pentru că-l adoram, şi fără să vreau mi-a intrat în minte că dacă-ţi asumi vreo răspundere eşti menit să ai parte numai de probleme.

Tata nu a vrut să devină asistent medical...

--- „Glumeşti? Cum să-mi iau eu asemenea răspunderi? Dacă moare cineva pe mâinile mele? Să mă tragă la răspundere, să fac puşcărie pentru asta? Niciodată!”...

To be continued