Sfaturi părinteşti 2

Imparte Dragoste si Dragoste vei Primi:

... Eram înclinată spre aritmetică. Niciun fel de ecuație nu avea secrete pentru mine. Nu este meritul meu, aşa m-am născut. Până şi proful s-a mirat de asemenea predispoziție. Rămânea extaziat ori de câte ori mă scotea la tablă. Îmi dicta o orișicare ecuație, o scriam şi-o rezolvam instant. Parcă nici nu respiram când scriam rezolvarea (cu creta albă pe tabla de lemn negru) fără să ezit o fracţiune de secundă. Îmi plăcea atât de mult încât atunci când profesorul lipsea, şi eram constrânși să mergem pe terenul, de sport mă pufnea plânsul. Mă simţeam furată/lipsită de ceva.

Când am primit un post ca vânzătoare am realizat instant că sfaturile lui tata au avut un efect înspăimântător. Dintr-un copil ce era as în matematică am ajuns să număr (chiar şi o mică sumă de bani) de câte 15 ori, fără să fiu sigură că era rezultatul corect.
Dumnezeule, cât am luptat să-mi şterg din minte învăţăturile lui tata. Cât am numărat încontinuu, în orice moment ce avem liber. Şi cât de disperată m-am simţit (mă simt) când am văzut că nu pot, nu reuşesc să am încredere în mine. Pur ştiind că sunt un om responsabil, corect..
--- „Dar eram aşa de bună la matematică, cum se poate? Este îngrozitor. Ce-am să fac în viaţă? Nu, nu vreau să accept, eu... chiar sunt un om deştept. Nu se poate aşa ceva.”
Şi am luptat cu dinţii, cu pumnii strânşi, cu fiecare por din organism... să învăţ să cred în mine, să am baze pe ce spun, pe ce fac, pe ce-mi doresc... Am încercat să-mi asum responsabilităţi şi am luptat atâta de mult până când a cedat mai întâi corpul şi apoi mintea.... 
Au trecut 20 ani de atunci (de când am realizat prima dată că nu am nici cea mai mică încredere în mine) şi tot nu am învăţat cum să-mi recuperez încrederea şi stima de mine. Ba chiar mai mult, cu timpul, din cauza înclinaţiilor (moşteniri de la tata), din cauza tuturor bătăilor de joc, exploatării fizice şi psihice am dezvoltat 2 aşa-zise fobii... frici care te paralizează întrutotul. Şi sunt atât de obosită... Lupt, dar nu mai reuşesc să mă menţin la suprafaţă... zâmbesc şi mă împotrivesc impulsului de a renunţa la această... presupusă viaţă.
Dar ce viaţă este asta în care nu ai nimic? Şi nu mă refer la lucruri materiale, de foame nu mor, am un pat şi un acoperiş deasupra capului...
O viaţă în care nu ai un scop, nu ai dreptul să alegi să fii mamă sau soţie, nu ai dreptul la o şansă... 
Ce viaţă este asta în care nu poţi să respiri (literar) deoarece nodul din gât nu-şi pierde strânsoarea..., şi-n fiecare seară adormi plângând în perna-ţi albă după ce toată ziua ai zâmbit. Şi te rogi doar atât:
--- „Doamne, te rog, fă să nu mă mai trezesc dimineață. Oricât ţi-am greşit, fie-ţi milă de mine că nu mai sunt în stare să suport. Mi-ai dat prea mult şi nu mai pot duce. Nu sunt atât de puternică cum crezi, te rog... ia de la mine durerea aceasta.”

La ce m-am născut, care este scopul meu?! Şi acum toţi căută motive peste motive... pentru că nu ai nici măcar privilegiul să te gândeşti că urăşti să trăieşti într-o lume în care drepturile/şansele sunt rezervate multora... dar ţie nu.
Părinţi... nu impuneţi copiilor realitatea voastră... timpurile se schimbă. Nu este un sfat, NU, doar o recomandare. 
Da, tata a avut motivele lui să mă sfătuiască, sunt conştientă, dar nu există scuză care să ţină când sfaturile şi dispreţul condamnă copilul (căruia i-ai vrut binele) la o luptă continuă împotriva lui însuşi.

Tu, care crezi că ştii mai multe, şi ţii cu tot dinadinsul să-mi dai un sfat... deschide-ţi inima şi ascultă:
--- „Tot ce ştiu am învăţat singură. Am cerut ajutorul cuiva o dată şi nu numai că nu mi l-a dat, dar m-a făcut să mă simt cel mai mic om în univers.. când eu luptam pentru viaţa mea... Sfaturile, mie, nu mi-ai făcut decât rău, un rău ce nu se poate repara. Dă-mi voie să decid ce ştiu că-i mai bine pentru mine. Am dreptul să pretind acest drept, respectă-l!
Eu nu te sfătuiesc pe tine, pentru că avem parcursuri diferite şi ce ţi se aplică ţie, mie nu mi se potriveşte. De ce te încăpățânezi să-mi iei singurul lucru care mi-a rămas?! Cine eşti să-mi impui învăţăturile tale? Dacă am nevoie... cer. Nu sunt arogantă, insolentă sau răutăcioasă, dar am un trecut, un prezent şi-un viitor ce nu-ţi doresc.

Am ascultat destul. Mai mult nu pot. ... ... ... 


0 comments:

Trimiteți un comentariu

Este o poveste, te rog să nu faci asumpții. Comentariile caracterizate de aroganţă/grandomanie, lipsă de respect, insulte, homofobii, trivialităţi nu vor fi publicate. Mulţumesc pentru timpul acordat. O viaţă frumoasă, plină de iubire-ţi doresc.