Oxigen

Isabella abia a terminat de vorbit cu mama la telefon. I s-a pus un nod în gât imediat ce a auzit vocea mamei:

--- „Alo, mamă, ce faci?”

--- „Am să mor, nu am dormit deloc azi noapte. Aseară, taică-tu a sărit să mă bată... Pe la 10 plângeam. Nu ştiu cum am să mai trăiesc aşa.”

I-a povestit de ce. De fiecare dată o poveste diversă, dar cu același subiect: tata şi ispravile lui.
Sună acasă destul de des. Nu pentru că ar avea chiar nevoie să vadă ce fac. (Nu sunt singuri, este cineva care se ocupă de ei.) Dar pentru că dacă nu sună des, mama se botoşeşte, se enervează şi se răzbună pe primul care sună.

Îşi cunoaşte foarte bine părinţii. Chiar mai bine decât se cunosc ei. De fapt, ei nu se cunosc deloc. Amândoi se cred persoane bune... dar, NU sunt, nici pe departe. Au o impresie exagerat de bună despre ei. Sentiment foarte comun printre fiinţele superioare.

Amândoi cu firi diametral opuse. Două săbii în acceaşi teacă. Foc şi pară în fiecare zi a vieţii lor. Cel puţin aşa „i-a prins” Isabella.
De multe ori s-a întrebat DE ce s-au căsătorit. Nu pare să fi fost iubire între ei... Nu crede să fi fost nici vorba de interes... dar atunci, DE CE? Se disprețuiesc de când şi-i poate aminti. Adică de când s-a născut, sau de mai înainte. Da, a citit că un făt simte tot ce simte mama. Şi ea e sigură că a simţit... altfel nu se explică de ce totul o face să sufere aşa de mult.

După ce a încurajat-o pe mama şi după ce „l-a certat”, din nou pe, tata (ca şi cum ea ar fi fost adultul responsabil cu pacea între ei) a închis telefonul, a respirat de câteva ori profund, şi a început să plângă. Inconştient. Se simte teribil. Vinovată pentru că a trebuit să ridice vocea la tata... deşi MERITĂ, Isabella nu poate să nu se simtă în culpă.

--- „De ce mă constrâng mereu să fac asta? Chiar nu-şi dau seama cât de mult mă afectează? Ei chiar cred că-mi face plăcere să urlu? Cu vorbă bună nici măcar nu te aud. Cui îi face plăcere să țipe, există oameni aşa? Detest urletele. Detest situaţiile acestea. Sunt atât de obosită... Parcă aş avea 300 de ani. Uite, iar nu mai pot să respir. Mi-au distrus viaţa. Or să mă bage în mormânt. Numai de s-ar întâmpla mai repede.”

După circa 4 ore... ea tot nu poate respira cum trebuie. Parcă o strânge cineva de gât. Îngrozitoare senzaţie. E conştientă că e din cauza stress-ului. E psihologic, nu fizic. Nu e nimic în neregulă cu organismul ei. E din cauza lor şi mâine trebuie să meargă din nou la ţară, la ei. Ca în fiecare săptămână. Mama i-a făcut deja programul. Totul e organizat pe ore.

--- „Într-o zi prăşiţi grădinile, după aia varza, cartofii. Puneţi răsaduri, faceţi dulceaţă. etc. etc.”

Din gură, mama, face totul în câteva ore, maxim. Iar nouă, practic, ne trebuiesc săptămâni. Muncim ca sclavii şi niciodată nu e mulţumită. Plânge şi se dă cu capul de pereţi că este multă treabă şi nu are cine să o facă. Merge la vecini să se plângă că-i nefericită şi că nu o ascult. Că fac doar ce vreau eu. De fiecare dată, Isabella, se uită cu groază la ea. Deşi a primit acest tratament vreme de 35 de ani... tot nu s-a obişnuit cu el. Nu reuşeşte să se capaciteze de ce mama ei se comportă aşa.

--- „Muncesc non stop, exact ca un sclav. Intru-n casă când e întuneric beznă, mă dor toate. Mă mişc mecanic, din inerţie. Şi o găsesc plângând în fata televizorului... bolborosind că mai sunt atâtea de făcut. Că nu am făcut aia şi aia şi aia şi aia... Dar CU CE DREPT? Ce datorie am eu faţă de ei? Fac imposibilul, un sacrificiu după altul, dorm înghesuită între cutii când eu am casa mea... Şi ea nu face decât să mă oropsească, zi de zi. Nu am niciun drept, doar datorii. Când or să se termine toate astea? Voi putea respira vreodată-n pace? Imposibil.”

Îşi impune să facă abstracție de faptul că nu poate respira. Încearcă să se concentreze pe ce are de făcut. Dar pumnul din gât nu-şi slăbeşte strânsoarea. O doare pieptul din cauza efortului... de a respira. De fiecare dată când trebuie să meargă la ei sau să vorbească cu ei. Adică, MEREU.
Şi ar vrea să dispară. Pentru totdeauna. Că e sătulă de atâtea injustiții. Pacea/bunăstarea ei psihică (şi fizică) este direct proporțională cu tratamentul/comportamentul părinților. Iar ei nu s-au comportat niciodată omenește cu ea. Au dispreţuit-o, tratat-o ca pe un sclav, ocărât-o pe nedrept, acuzat-o de lucruri ce nu a făcut... nici măcar nu a gândit vreodată. Nu a fost niciodată liberă. Orice decizie pe care a luat-o în viaţa ei a fost DIN CAUZA lor.

De aia nu poate să respire. E pic de apă, pe frunte, pe spinare, pe mâini. Nici nu realizează că lacrimile îi curg șiroaie. Îşi caută de lucru, (şi are mult) ca să nu se gândească. Când vede că nu reuşeşte să bage aţa-n ac îşi dă seama că tremură ca o frunză în vânt. Și îi este milă de ea.

--- „Ăsta-i destinul meu. De asta m-am născut. Cineva trebuie să plătească. E mai bine că sunt eu. Dar nu mă voi putea resemna niciodată. NU E DREPT! Nimeni nu merită o asemenea viaţă. Nimeni.”