luni, 12 mai 2014

Parazitul intelectual

Merg prin ploaia măruntă şi rece, lacrimile dese şi calde se confundă cu picăturile de ploaie.
Nu e nimeni pe stradă, parcul e gol. Sunetele unui radio îmi deranjează gândurile... mă străduiesc să le ignor.
Stau în faţa lacului şi mă uit pierdută în gol.
Mă simt nefericită... nu cea mai nefericită de pe terra, nu. Sunt oameni care se simt infinit mai rău.
Se  aud paşi care se apropie, dar nu cred că mă caută pe mine. O fi vreun trecător ce iubeşte să se plimbe prin ploaie. Fac abstracţie de toţi şi de toate.
Las durerea, impotenţa să-mi invadeze fiinţa atât de fragilă.
Tremur de frig... de oboseală... totul parcă se mişcă, ameţesc, îmi pierd echilibrul... puterile mă părăsesc şi în disperare mă prind cu mâinile de un gard. Îl strâng cu putere până mi se albesc încheieturile.
--- Nu pot să cad, Dumnezeule. Să ajung la spital? Nu, niciodată. Trebuie să-mi revin.
5 minute imobilă, o veşnicie parcă. Mă îndepărtez şi mă plimb absentă câteva minute. Nu văd nimic în juru-mi. Parcă sunt singură pe lume, nimic altceva în afară de mine.
Mă opresc... şi-aud o voce departe... Mă străduiesc să înţeleg... un om este exact lângă mine. Tresar cu putere şi mă-ntorc să văd.
--- Ce faci aici, copilă? Te-am speriat, n-am vrut. Sunt ore de când te plimbi prin ploaie. Te-am văzut din căsuţa de acolo (îmi arată cu degetul. Era un gardian). 
--- Ai păţit ceva? Pot să te ajut, vrei poate să sun pe cineva?
"copilă?!" gândesc... Nu mai sunt demult copilă... nu cred că am fost vreodată. 
--- Nu, staţi liniştit. Sunt bine, îmi place ploaia. Mulţumesc. Nu-mi vede lacrimile.
--- Nu mai sta mult, ai realizat cât timp ai petrecut aici, nu!? Tremuri toată. Să nu te-mbolnăveşti. 
--- O să plec imediat, nu vă îngrijoraţi.
Mă impresionează gestul lui şi mă îndepărtez tremurând din toate încheieturile. Sunt udă până la piele.
Mă-ntorc la el.
Deschide râzând în gura mea. Nici n-a observat cât timp am lipsit. S-a uitat la serialele lui. 5-10, cine ştie? Întuneric, şi nu pentru că e noapte, dar pentru că încăperile sunt toate predominate de negru. Parcă e un mormânt. Mi-e greu să respir. Hârtii, ambalaje, haine, încălţări aruncate peste tot.
Au fost părinţii, i-au adus de mâncare, borcanele sunt încă pe masă, pungile pe jos.
--- Clar, i-a sunat. Nu se putea altfel.
Mă uit la burta lui şi mi se face rău. Fug în baia complet neagră şi-mi vărs şi sufletul. Nu mai suport. Mi-am schimbat toată viaţa pentru el, am lăsat casa mea veselă, bucătăria, lucrurile mele practice... şi-acum vomit într-o budă neagră pe care o urăsc. Şi-un gând mi se înfiripă în mintea încețoșată.
--- Poate-s moartă, sunt în infern. Care om şi-ar face o casă neagră? Şi care om la 30 de ani îşi petrece tot timpul liber în pat urmărind filme pentru copii? Este ireal, absurd.  
Dar îl aud râzând cu putere... şi inima mi-e goală.
--- M-am îndrăgostit de un copil complet lipsit de iniţiativă. Un parazit intelectual, emoțional, psihologic, spiritual. Nu are nevoie de o iubită, dar de o altă mamă. 

luni, 14 aprilie 2014

O scrisoare

Am primit prin email următoarele rânduri, cu cerinţa de a le publica, dacă vreau. Seamănă extrem de mult cu ceea ce povestesc/scriu pe acest blog. Dar e o istorie reală, plină de durere şi mi-au dat lacrimile. O poveste de iubire disperată, care nu a avut şanse de izbândă de la bun început.
Însă când iubeşti, lupţi şi speri în pofida tuturor vicisitudinilor. Totuşi, la un moment dat, nu-ţi rămâne decât să vezi adevărul, să-l accepţi şi să iei măsuri. Din respect pentru tine, pentru natura umană.
Nu voi divulga numele persoanei ce mi l-a trimis, dar invit, pe cei care vor, şi să regăsesc în această povestire, să lase un comentariu raţional.
Personal, nu ştiu ce să-i spun acestei persoane care a fost defraudată de cele mai profunde sentimente şi încredere.
Doar că îi sunt alături, înţeleg, şi sper că va găsi un om pe măsura ei. Nu o cunosc personal, dar nu este nevoie. Instinctul nu minte. Este un om cum rar am întâlnit. Şi merită mult.
Fiind o cititoare fidelă, a folosit câteva dintre expresiile mele. Nu, nu mă supăr. 
Mulţumesc pentru încredere.

„Ştiu că tot timpul ai fost convins că ne vom împăca, că niciodată nu a fost o despărţire pt totdeauna.

Dar nu, de data asta NU ne vom împăca. Eu nu te mai iubesc, de mult nu mă mai atragi. Mi-era frică/groază ori de câte ori puneai mâna pe mine. Făceam „dragoste” cu un robot, interesat doar de performanţă, nu de cum mă simţeam şi ce voiam eu. Fără preludiu, ca animalele, fără sentiment, complet iresponsabil. Cu frica-n sân (că rămân însărcinată), de fiecare dată. Şi mă durea, şi îţi spuneam, dar insistai şi nu mă auzeai cum plângeam. Mă durea pentru că nu simţeam dorinţă, doar frică.

Te-ai lăudat că te cunoşti.... adevărul este că nu ştii NIMIC despre tine. Crezi, aşa te-ai convins. Ai văzut 3 documentare care te-nvăţau cum să manipulezi oamenii şi eşti convins că ştii tot ce trebuie să ştii. Ironic, la cum îmi spuneai că nebuna sunt eu... . Că eu trăiesc într-o lume mică.

Pentru a se cunoaşte cu adevărat, un om are nevoie de foarte mult timp LIBER. De voinţă, curaj, umilinţă. Tu nu deţii niciun lucru din cele menţionate mai sus. Tu NU ai timp. Tu te uiţi la filme, joci, şi asculţi paraziţii. Nu ai 1 minut pe zi să te gândeşti la cât de fals, ignorant şi încrezut eşti.
La cât de imatur şi complet dependent de părinţi. La cât de superficial şi îngust la minte. La cât de leneș şi iresponsabil. La cât de orb şi încăpăţânat.
Mi-au trebuit ani în şir, în completă solitudine, fără muzică, filme şi jocuri, fără părinţi, fără telefon şi platforme de socializare, fără internet.
Timp între mine şi MINE. Numai aşa poţi ajunge la o cunoaștere de sine corectă.
Dar eu am vrut şi sunt mândră de mine.

Şi-apoi te-am întâlnit pe tine. Eu, care suferisem atât de mult şi ştiam că meritam un om ca mine. Responsabil, independent, drept, dornic de cunoaştere şi curajos. Un om adevărat. Şi te-am iubit cum nimeni nu a mai iubit vreodată. Aş fi făcut orice pentru tine. Absolut orice.

Aţi distrus tot ce rămăsese de distrus în mine. Tot. Mi-aţi luat tot. Da, voi trei. Pentru că nu am fost niciodată numai noi doi. Liniştea, serenitatea, încrederea în oameni, respectul faţă de mine şi de cine sunt. Şi câte lacrimi am vărsat crezând că din iubire, vei realiza cine eşti şi vei lua măsuri. Şi-am aşteptat, te-am crezut de fiecare dată în care mă minţeai.
Că tu, când îţi pui în minte ceva, reuşeşti. Aşa te lăudai.
Însă tu eşti capabil DOAR să vorbeşti.
Nu ştiu cum poţi să te crezi mai bun ca cei din jurul tău, când te comporţi exact ca ei! Muzică de cea mai proastă calitate cu volumul la maxim,  parfum, judeci, minţi, te lauzi, nu faci nimic cu timpul tău, decât să-l iroseşti. Trăieşti într-o lume ireală, în care părinţii sunt sclavii tăi.
O vreme chiar am crezut că eşti mai bun decât cei pe care zi de zi îi critici cu atâta fervoare. Cei cu care eşti prieten, dar pe care-i vorbeşti pe la spate ca o muiere fără creier. Ei ştiu ce gândeşti despre ei? Sunt sigură că nu. Pentru că eşti un laş şi nu vrei să rămâi singur.
Tu nu eşti cocalar, nu te uiţi la telenovele, nu cheltui banii aiurea. Nu, de asta au grijă ai tăi.
Nu aveţi respect pentru oameni, nu aveţi respect pentru lucruri, credeţi numai în adevărurile voastre şi tot ce faceţi voi este corect şi normal. Însă eu văd lucrurile aşa cum stau. Sunteţi dependenţi unii de alţii. Incapabili să vă vedeţi de viaţa voastră. Mereu în competiţie cu ceilalţi, mereu mai buni şi mai adevăraţi.

Iar tu... tu eşti doar unul din mulţi. Nicio substanţă, doar cuvinte. Şi-n viaţa mea nu am cunoscut un om mai ignorant, mai îngust la minte, mai leneş şi mai mincinos. Nu am crezut că există pe planetă un om care să refuze să-nveţe cu atâta înverşunare. Un om care să renunţe la iubire pentru a prezerva relaţia dintre el şi părinţi. Pentru a continua să se spele în parfumuri de cea mai proastă calitate. Pentru a viziona filme cu super-eroi. Pentru a SE juca cu cei EXACT ca el, ucigând orice sentiment uman. Niciodată. Sper că-ţi ţin de cald acum. Orgoliul, falsitatea şi ignoranţa, adică.
Şi-am cunoscut multe creaturi... Tu, eşti, de departe, fiinţa cea mai puţin umană.
Acţionezi din impuls, ca un animal. Ca şi cum nu ai avea creier. Doar orgoliu.
Adevărul este, că atunci când un om iubeşte, nu se uită la alte femei, la poze şi video-uri cu femei dezbrăcate
Aşa fac toţi, te-ai scuzat.”
NU, nu aşa fac toţi, NUMAI cei ca tine. Surogate umane.
Şi nu voi mai vărsa o lacrimă pt tine. Nu voi mai pierde o secundă gândindu-mă la tine. NU MERIŢI.
Nu ai meritat niciodată. Nu-ţi doresc răul, nu vreau să mă  pătez cu astfel de sentimente distructive.
Îţi doresc să ai ce CREZI tu că meriţi. Aşa cum crezi că te cunoşti.



miercuri, 9 aprilie 2014

Flori de cireş

Isabella visează... tresaltă din când în când, se trezeşte pentru că se aude vorbind. Se uită-n jur, nu e nimeni. Linişte, era doar ea care se certa cu cineva.
De câtva timp şi-a pierdut liniştea pe care o câștigase atât de greu.
Se acoperă din nou cu plapuma verde, este încă devreme.
--- "Ce bine e aici, nu sforăie nimeni. Pfffffff. Nu ştiu cum pot să doarmă unele femei (săracele) alături de un bărbat care, poate are o igienă precară, şi mai şi sforăie. Ce naiba poate să le facă să stea în compania unui asemenea individ? Dar nu e treaba mea."
Şi adoarme la loc. Imediat începe să viseze... şi nu era deloc frumos ceea ce simţea. Frica de o viaţă. Un adevărat coşmar.
Se făcea că locuia împreună cu un om extrem de ignorant şi arogant. Într-o casă mormânt, rece şi total impracticabilă.
A fost frumos câteva zile, până când el şi-a arătat "adevărata" natură. Un imatur, complet dependent de părinţi, dezordonat, cu o igienă care lăsa mult de dorit. Avea o cultură grozavă despre arme, jocuri, filme cu super-eroi, muzică. Chiar impresionant, pentru un fan. Nu şi pentru ea care punea accent pe cunoștința sentimentelor, a naturii umane, a răului şi a binelui.
Nu avea ce să vorbească cu el. Niciodată nu era dispus la dialog. Nu auzea, nu asculta, nu-i păsa de nimic, decât să-şi trăiască viaţa-n ignoranţă şi imaturitate ajutat şi susţinut de ai lui.
Pasionat de orice care nu era important în viaţă. Da, toţi avem sensul personal de "important", dar ... e greu de explicat, nu are rost.
Şi-n fiecare zi ea îi spunea că nu poate trăi aşa. Erau firi diametral opuse. Ca cerul şi pământul, focul şi apa.
Dar îl iubea nespus...
Şi el a încercat să schimbe ceva... însă erau prea multe.
Şi nu a fost uşor.
Ea aprecia, dar era greu de suportat să-l vezi cum pune sare-n lapte, pe carne, unt, etc. Cum nu ştia ce-i ordinea şi multe alte lucruri ce orice om NORMAL, ar fi trebuit să ştie, la vârsta lui.
Îi era lui greu... şi mereu se plângea că-i cerea prea mult. Şi chiar aşa era. Pentru că era doar un copil de 5 ani capricios şi arogant. Şi n-a vrut să-nveţe. Era perfect aşa. Şi n-a putut îndura.
.. până la urmă, nu avea nevoie de nimeni. De ce să suporte un individ ca toţi ceilalţi?
Ea nu era ca ceilalți.
--- "Da, am lipsurile mele, dar nu sunt atât de disperată să stau cu unul ca el. Da, îl iubesc, dar iubesc ceea ce mi-a povestit despre el, o iluzie, o imagine. Nu suport aroganţa, superficialitatea şi minciunile ce-ndrugă. Modul lui de a amâna totul... şi a trăi în completă ignoranţă. Nu, nu sunt fericită cu viaţa mea, dar sunt liniştită. Lumea lui mă deprimă şi mă face să detest natura umană care nu e deloc ca el. E mult mai bună."
Şi s-a trezit udă până la piele, bolborosind ceva.
Pfffffffffff. Ce bine că a fost doar un vis. Bine, un coşmar, dar a încetat!
Cum să-mi irosesc viaţa aşa? Cum să suport unul ca el? Un imatur care nu ştie când înfloresc cireşii, şi ce culoare au florile. 
De ce ar fi important să ştie el asta? Păi... poate pentru că ar demonstra că trăiește într-o lume reală şi vede cu ochii lui. Dar nu are timp pentru astfel de lucruri el... sunt nimicuri.

sâmbătă, 29 martie 2014

Independenţă-n 3

„Este lucrul cel mai de preţ, după sănătate.
Am luptat de mică pentru a o avea, numai să pot decide singură, la orice oră din zi şi din noapte, ce şi cum să fac. Ce să mănânc, când să mă trezesc, când să mă culc.
Şi o plătesc aşa de scump... dar merită.” gândeşte cu tristeţe Isabella.
Cum să iubesc un copil de 30 de ani, total dependent de ai săi? 
Cum să suport când sună de 5-10 ori pe zi şi cere să i se facă tot?
În viaţa mea nu am apelat la cineva pentru ceva. Sunt perfect capabilă să-mi port de grijă. Pot să-mi fac singură cumpărăturile, să-mi duc coşul de gunoi, să-mi spăl, să-mi plătesc facturile, etc.
--- Dar ei sunt fericiţi să mă ajute. Cu ce te deranjează asta?
Mă deranjează pentru că te lauzi, cu extremă aroganţă, că eşti mai bun ca alţii, că-ţi porţi singur de grijă, că nu ai nevoie de nimeni când tu nu eşti în stare să speli o farfurie.
Câte ore lucrezi pe zi, frate? 20? Ce fel de servici ai, ridici butuci, construiești case, dai cu sapa? Ce faci tu când ajungi acasă?
  • Dai drumul la televizor şi urmăreşti 22 de seriale diferite, dar toate cu un mesaj clar: râde că viaţa-i un joc. Rămâi copil o eternitate, lasă-i pe alţii să facă. Laudă-te că faci, dar amână. Stai şi râde ca prostul, că se găseşte un idiot să facă lucrurile-n locul tău.” 
  • Dacă nu e un serial cu idioţi, e unul cu super-eroi. C-aşa este toată lumea ta: complet ireală. Închisă, infimă morboasă, absurdă. 
  • Şi după ce-ai văzut toate episoadele constructive, te aşezi în faţa calculatorului, iei microfonul şi-ţi suni prietenii să vă omorâți cu mitralierele. Să le arăţi ce poţi şi cât eşti de bun...
  • Apoi suni supărat că tata ţi-a cumpărat ceva când tu ai cerut altceva. Şi urli, adresezi insulte, acuzi că nu-i atent, că nu ascultă... O cerţi pe mama că mâncarea n-are gust, c-a gătit prea mult, că nu ţi-a scris pe borcan ce mâncare este şi când expiră.
Dar dacă nu-ţi place ce fac alţii, de ce nu le faci tu?
Te lauzi c-ai învăţat părinţii să gătească cum vrei tu?
De ce nu ai învăţat tu să găteşti? Ăsta ar fi motiv de laudă!
Dar nu eşti dependent de nimeni şi nimic, Doamne fereşte. Aşa se fac lucrurile-n lumea ta. 
Şi cea absurdă sunt eu, că-ţi cer să creşti. Să devii om. Că te învăţ lucruri ce mama ta avea datoria să te-nveţe.
Dar pe cine să înveţe, că n-a avut. Nu i-ai permis. Tu ştii tot, eşti cel mai cel, meriţi tot. Eşti un zeu.
Dar zei ca tine, se găsesc pe toate drumurile. Deschizi uşa şi dai peste 3 dintr-o lovitură. Nu faci nici 10 paşi c-ai găsit 100, şi tot aşa.
De fapt, mulţi sunt mai buni ca tine. Mulţi ştiu să facă mai mult decât să stea cu telefonul în mână, la orice oră, cerând, comandând, acuzând şi pretinzând.
Eşti omul cel mai puţin independent ce mi-a fost dat să cunosc. Cel mai superficial, cel mai arogant şi lăudăros. Cel mai ignorant.
Nu am timp să citesc, să fac nimic. Nu am timp să ascult ce spui.

Vrei să fii cineva, să câştigi, să inventezi... Dar când? Ai 22 de seriale pe care le urmăreşti, + alte 5-6. Când să faci altceva? Cu ce mentalitate?

Nu mai simt nimic. Dar nimic. Nu-mi pasă, nu mi-e dor. Sunt obosită. Nu mai cred în promisiuni deșarte. Nici n-am crezut vreodată. Doar îl iubeam. Şi l-am avertizat: Nimic nu este etern, într-o zi, voi înceta să te iubesc. De câte ori refuzi să mă auzi, de-atâtea ori loveşti în ea.
Şi-ncet, Isabella, aşează capul pe pernă. Un ultim gând îi trece prin minte:
Nu am nevoie de el. Nu sunt dependentă. 
Vor să rămână copil? Nu este treaba mea. Dar nu mai vreau să am de-a face cu ei. Mereu au fost 3. 
Se crede mai cu moţ pentru că s-a-nconjurat numai de lepădături. Şi e clar că se crede mai presus: el are casa lui... 
Am cunoscut oameni infinit mai buni ca el.