Trei şi jumătate

Imparte Dragoste si Dragoste vei Primi:

Isabella simte o mână zgâlțâind-o uşor; ridică capul cu ochii împăienjeniți de somn.
--- „Te trezeşti să mergem la câmp? Hai că-i târziu.”
--- „Cât e ceasul?”
--- „5.”
Se ridică rapid, frântă de oboseală. Parcă nu a dormit deloc, dar e obişnuită. În fiecare an (de când părinţii au primit înapoi pământurile luate cu forţa de comunişti) câte 4 -5 săptămâni trebuie să prăşească porumbul. Câţiva ani mergea şi fratele, dar anul acesta nu e. Acum merge cu tata. Primii ajung pe câmp, ultimii pleacă. Câteodată e încă noapte când ajung pe bucată. Ţipenie de om pe drum. Nu au aşa de mult pământ, şi totuşi parcă nu se mai termină treaba niciodată. Abia termini de prăşit întâia oră că trebuie să începi „de-a” doua oară, apoi a treia. Pe urmă sunt altfel de lucrări.

În dimineaţa asta parcă e mai întuneric decât de obicei.
--- „Curios. Poate e înnourat.” şi se uită, din instinct, la ceas. Se freacă la ochi crezând că nu a văzut bine.
--- „3.25??! Dar a zis că-i 5! Poate a stat.” Merge să verifice alt ceas într-o altă cameră: 3.30.” Se duce afară şi-l vede pe tata care o aşteaptă cu sapa pe umăr. Duhneşte a băutură.
Cu voce joasă, să nu o trezească pe mama, îi zice tatălui:
--- „ E trei jumate, de ce m-ai trezit aşa devreme? Cât pământ avem de trebuie să ne trezim la 3 dimineaţa? Parcă am avea 10 hectare. Ce e cu matale, de ce te comporţi aşa? Sunt frântă de oboseală şi ştii doar. Am nevoie de somn, tată, că nu mai fac faţă. Nu mă laşi să mă uit la un film, nu mă laşi să citesc, nu mă laşi să ascult muzică, vii şi-mi baţi în uşă până mă culc, că trebuie să mă odihnesc. Şi-n fiecare dimineaţă minţi în privinţa orei. Mereu ai făcut aşa. Nu-ţi pasă de nimeni decât de pământul ăsta blestemat. Eu merg la câmp, nu ţi-am zis niciodată NU... dar la 3, tată,... la 3???!!!”
Şi-ncepe să plângă. Se simte ca un sclav. Numai muncă, muncă şi muncă. Şi nu-s niciodată mulţumiţi. O controlează-n urmă, să vadă dacă a lăsat vreo buruiană deşi Isabella e o persoană foarte responsabilă. Orice ar face – face cu grijă, dă maximul. Ştie că dacă nu prăşeşte bine prima dată, a doua oară va fi mai greu. Nu este tipul de persoană care să facă treburile aiurea. Dimpotrivă. Şi totuşi el o controlează de fiecare dată. Iar când ajunge acasă, mama (dacă nu e beată criţă. O zi pe săptămână, în medie) îi ia pe amândoi la rost:
--- „Nici azi nu aţi terminat? Ce faceţi voi pe câmp? Nu ştiţi să munciţi. Oamenii au terminat de zile-ntregi. Sunteţi nişte mocăiţi! Eu, când mergeam la câmp, făceam dublu decât voi amândoi. Tare nenorocită mai sunt. Nu am avut deloc noroc în viaţă. Nici cu copiii, nici cu bărbatul.”
--- „Oare chiar nu văd că sunt un om responsabil şi mi-aş da viaţa să-i văd mulţumiţi?!”
Tatăl se uită la ea cu dispreţ, cum face el de când îl ştie.
--- „Bine, du-te şi dormi încă o oră. Eu plec, vii tu pe urmă.”
Dar Isabella a luat deja sapa şi traista cu mâncare.
--- „După ce mi-ai stricat somnul? Ce rost are? Crezi că mai pot să dorm? Nu-s maşină, să adorm la comandă. E absurd.” Şi iese din curte. E răcoare, linişte... în depărtare se aude răzleţ câte un lătrat de câine. Se gândeşte la povestirile mamei ei. De când lucra pentru boieri. Era un copil şi muncea zi de zi pentru o traistă cu făină. Şi mama plânge când îşi aminteşte. Plânge şi Isabella când o aude. O doare inima cumplit. Niciun copil nu ar trebui să fie sclav. Dar aşa erau timpurile. Mama zice că a suferit imens toată viaţa ei. Isabella o crede, ştie că-i adevărat. Dar nu înţelege de ce mama ei vede doar suferinţa proprie.
--- „Eu... am muncit de când mă ştiu. Aveam doar 2-3 anişori când mergeam la smuls ceapă sau arpagic. Şi nu m-am plâns niciodată. Nu am refuzat să merg la câmp sau să fac orice fel de treabă. NICI MĂCAR O DATĂ.”
Dar mama nu vede, nu aude... mama ştie doar că EA a suferit. Iar tata... tata.. cu el o altă poveste. Parcă e un robot, lipsit total de sentimente. Un dictator care nu-i permite să facă nimic în afară de muncă. Nu-i pasă de nimic. Doar de pământ. Şi bea... cum bea şi mama-n perioada asta. În fiecare seară se-ntorc rupţi de oboseală de pe câmp, ajung acasă când e întuneric beznă. Uşile deschise peste tot, nimic de mâncare. Rufele murdare, mizerie peste tot şi mama-n pat... beată. Eterna poveste...
--- „Iar eu trebuie să am grijă de toate. Până când? Ce destin. De ce m-au făcut? De ce m-am născut, Doamne? Cum poţi permite aşa ceva? Cu ce ţi-am greşit?!
După 45 de minute de mers pe jos ajung pe bucată, e încă întuneric. Nu se desluşesc păpuşoii de buruieni. Nu se poate prăşi. Isabella îşi priveşte tatăl cu reproş.
--- „Ce facem acum?!”
--- „Dormi puţin, până se luminează. Nu va mai dura mult.”
Se uită cu tristeţe în jur: pustiu. Se aşează pe pământul ud şi rece. Îşi strânge genunchii la piept tremurând din toate încheieturile. Inima-i este copleșită de durere.

--- „Nu trebuia să mă nasc.”

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Este o poveste, te rog să nu faci asumpții. Comentariile caracterizate de aroganţă/grandomanie, lipsă de respect, insulte, homofobii, trivialităţi nu vor fi publicate. Mulţumesc pentru timpul acordat. O viaţă frumoasă, plină de iubire-ţi doresc.