Lumânarea

Isabella iubeşte şcoala, abia aşteaptă să meargă. Nu a lipsit decât de 2 ori în 12 ani de şcoală... şi nu a lipsit niciodată de la grădiniţă. Mergea şi când era zăpada cât casa... nimeni altcineva nu se prezenta în afară de ea. Nici măcar profesorii/învăţătorii/educatorii/femeia de servici. Şi dacă nu se adunau destui elevi, era trimisă acasă şi se supăra grozav. Adora literatura, gramatica, aritmetica/algebra.

Într-o zi se întorcea zâmbitoare de la şcoală: a luat doi de 10 (ca în fiecare zi de la începutul anului) unul la română (acum învaţă să scrie) şi altul la mate (adunări). La 2 case distanţe de locul în care s-a născut, o aude pe mamă-sa strigând din răsputeri:

--- „Isabella, Isabellaaaaaaaaa, vino repede să-mi dai o lumânare că mor!”

Începe să tremure şi fuge de-i scapără picioarele, deschide uşa şi o vede pe mama ei în pat, cu mâinile tremurânde întinse spre ea:

--- „Unde umbli? Am o oră că te chem, nu vezi că-s pe moarte?! Grăbeşte-te să-mi dai lumânarea.”

Isabella, cu inima plină de spaimă, se duce, ia un scaun, se urcă cu picioarele pe el să ia o lumânare de pe dulap. O aprinde şi i-o pune mamei în mână. Se aşează pe scaun, lângă patul în care stă întinsă mama, şi se uită la ea cu ură:

--- „Iar e beată.” Încearcă să o privească în ochi. Dar nu poate să-i susţină privirea-i înceţoşată de băutură.

--- „O detest, nu mai pot să o văd! Ce fel de mamă e asta?! Şi-ncepe să tremure din toate încheieturile, lacrimile-i curg şiroaie.

--- „Dumnezeule, te rog din suflet, nu lăsa ca eu să o detest. Nu e bine, e păcat de moarte; te implor, dă-mi putere să lupt împotriva diavolilor care mă obligă să o detest.” Sentimentele de vinovăție o copleşesc.

--- „Nu, nu vreau să o detest, e mama mea... dar nu pot să mă abţin. În fiecare zi aceeași poveste. Oare nu-şi dă seama cât de mult rău îmi face?! Iartă-mă Doamne, ştiu că nu e bine, dar nu o fac dinadins.”

Se uită din nou la mama, care a scăpat lumânarea jos şi doarme. Acum poate să o privească şi inima i se umple de şi mai multă durere, milă şi vinovăţie.

--- „Este doar nefericită. Nu a avut niciodată o viaţă uşoară. Prea mulţi copii, prea multă muncă, nimeni să o susţină şi să o încurajeze. Până şi tata o detestă... E vina lui că ea aşa de nefericită! Dar de ce nu-l detest şi pe el? De ce? Doar şi el bea mereu. Nu ştiu ce-i cu mine. Beata de ea. Nu vreau să o detest!!! Iartă-mă mamă.”

Lasă ghiozdanul din umeri (uitase de el) se schimbă de uniformă şi se apucă de treabă. Casa vraişte, mama a vomitat peste tot, porcii grohăie de foame, găinile nu au apă şi nici mâncare. O cadă imensă de rufe murdare stă aşezată pe 2 scaune.

--- „A vrut să spele dar trebuie să fi venit cineva pe la ea şi a corupt-o. Nemernica aia de prietenă a ei, cred. Da, sigur!”

Face puţină ordine, curăţă pe jos, dă de mâncare la animale şi pune apă la încălzit să spele. Se duce-n bucătărie, curăţă soba de cenuşă, caută ceaunul din tuci, îl spală şi-l pune pe foc plin cu apă. Aduce un snop de ciocălăi, aprinde focul suflând în el. Se aprinde imediat. Îşi aminteşte de mama şi se duce repede să vadă ce face. Se uită pe geam...

--- „O Doamne, nu mai suflă!”

I se opreşte inima. Fuge repede în cameră, se opreşte în dreptul patului şi se uită cu spaimă la pieptul ei:

--- „Parcă respiră, Dumnezeule, fie-ţi milă, nu vreau să moară!”

Ia un ciob de oglindă şi îl ţine în dreptul gurii mamei sale, aşa a auzit că se face când ai copil mic. Oglinda se abureşte... respiră. Răsuflă uşurată:

--- „ Doamne-ţi mulţumesc!”

Pleacă să spele. Umple lighenele cu apă, pune sodă peste rufe şi apoi toarnă apă clocotită. 

--- „Mama zice că se albesc dacă faci aşa. Are dreptate. E aşa o bună gospodină... mi-e milă de ea. Aş vrea să o văd fericită.”

Termină de spălat rufele, le întinde şi se apucă să facă mâncare.

--- „Imediat va veni şi tata. Sper să nu o vadă aşa, o s-o privească iarăşi cu dispreţ. Ca şi cum el ar fi mai acătării. Nu are niciun drept să o desconsidere!!!”