luni, 12 mai 2014

Parazitul intelectual

Merg prin ploaia măruntă şi rece, lacrimile dese şi calde se confundă cu picăturile de ploaie.
Nu e nimeni pe stradă, parcul e gol. Sunetele unui radio îmi deranjează gândurile... mă străduiesc să le ignor.
Stau în faţa lacului şi mă uit pierdută în gol.
Mă simt nefericită... nu cea mai nefericită de pe terra, nu. Sunt oameni care se simt infinit mai rău.
Se  aud paşi care se apropie, dar nu cred că mă caută pe mine. O fi vreun trecător ce iubeşte să se plimbe prin ploaie. Fac abstracţie de toţi şi de toate.
Las durerea, impotenţa să-mi invadeze fiinţa atât de fragilă.
Tremur de frig... de oboseală... totul parcă se mişcă, ameţesc, îmi pierd echilibrul... puterile mă părăsesc şi în disperare mă prind cu mâinile de un gard. Îl strâng cu putere până mi se albesc încheieturile.
--- Nu pot să cad, Dumnezeule. Să ajung la spital? Nu, niciodată. Trebuie să-mi revin.
5 minute imobilă, o veşnicie parcă. Mă îndepărtez şi mă plimb absentă câteva minute. Nu văd nimic în juru-mi. Parcă sunt singură pe lume, nimic altceva în afară de mine.
opresc... şi-aud o voce departe... Mă străduiesc să înţeleg... un om este exact lângă mine. Tresar cu putere şi mă-ntorc să văd.
--- Ce faci aici, copilă? Te-am speriat, n-am vrut. Sunt ore de când te plimbi prin ploaie. Te-am văzut din căsuţa de acolo (îmi arată cu degetul. Era un gardian). 
--- Ai păţit ceva? Pot să te ajut, vrei poate să sun pe cineva?
"Copilă?!" gândesc... Nu mai sunt demult copilă... nu cred că am fost vreodată. 
--- Nu, staţi liniştit. Sunt bine, îmi place ploaia. Mulţumesc. - Nu-mi vede lacrimile.
--- Nu mai sta mult, ai realizat cât timp ai petrecut aici, nu!? Tremuri toată. Să nu te-mbolnăveşti. 
--- O să plec imediat, nu vă îngrijoraţi. Va multumesc pentru grija.
Mă impresionează gestul lui şi mă îndepărtez tremurând din toate încheieturile. Sunt udă până la piele.
Mă-ntorc la el.
Deschide râzând în gura mea. Nici n-a observat cât timp am lipsit. S-a uitat la serialele lui. 5-10, cine ştie? Întuneric, şi nu pentru că e noapte, dar pentru că încăperile sunt toate predominate de negru. Parcă e un mormânt. Mi-e greu să respir. Hârtii, ambalaje, haine, încălţări aruncate peste tot.
Au fost părinţii, i-au adus de mâncare, borcanele sunt încă pe masă, pungile pe jos.
--- Clar, i-a sunat. Nu se putea altfel.
Mă uit la burta lui şi mi se face rău. Fug în baia complet neagră şi-mi vărs şi sufletul. Nu mai suport. Mi-am schimbat toată viaţa pentru el, am lăsat casa mea veselă, bucătăria, lucrurile mele practice... şi-acum vomit într-o budă neagră pe care o urăsc. Şi-un gând mi se înfiripă în mintea încețoșată.
--- Poate ca-s moartă, sunt în infern. Care om şi-ar face o casă neagră? Şi care om la 30 de ani îşi petrece tot timpul liber în pat urmărind filme pentru copii? Este ireal, absurd.  
Dar îl aud râzând cu putere... şi inima mi-e goală.
--- M-am îndrăgostit de un copil complet lipsit de iniţiativă. Un parazit intelectual, emoțional, psihologic, spiritual. Nu are nevoie de o iubită, dar de o altă mamă. Sau aceeasi. Trebuie sa plec.



Te rog, daca ai apreciat, poti lasa un semn (like, share, comment), sau te astept pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Eu meritGusturile nu se discuta. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedInTe astept cu mult drag. Multumesc, om cu suflet.
Reactions:

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Este o poveste, te rog să nu faci asumpții. Comentariile caracterizate de aroganţă/grandomanie, lipsă de respect, insulte, homofobii, trivialităţi nu vor fi publicate. Mulţumesc pentru timpul acordat. O viaţă frumoasă, plină de iubire-ţi doresc.